Amintiri firave din drumul spre Germania lui 1944, şi unele comentarii spre actualitatea RO

Groaznicele zile şi nopţi ce nu se mai sfărşeau petrecute pe căile ferate şi prin gările  Europei devastate de război, în acele vagoane de marfă lipsite de cel mai elementar confort, au rămas în memoria  piciului de 5 ani al cărui corp îl ocupam la acea vreme, în doar câteva imagini, de care am amintit şi în alt comentariu. Monotonia şi atmosfera apăsătoare de veşnică aşteptare, sub imperiul unei frici neomeneşti de viitor, ce stăpânea locatarii de nevoie al acelui  spaţiu lugubru cu paie pe jos, şi câteva paturi metalice acoperite cu saltele de unde tot nişte paie te înghionteau, au estompat până aproape de dispariţie toate momentele obişnuite ale vieţii, cu excepţia unora cu adevărat ieşite din comun, pentru oricine.

Cum pot fi uitate acele jocuri de lumini din timpul nopţii, provenind din numeroasele reflectoare ce brăzdau cerul din diferite direcţii, totul pigmentat cu explozii la sol, de la bombe şi în văzduh, de la avioanele ce se dezintegrau într-o jerbă de alte lumini, înainte de prăbuşirea în flăcări a resturilor. Cred că nimic din ce s-ar fi petrecut în jur, nu putea  satisface mai mult curiozitatea unui copil, decât acele filme de război la care eram cu toţii, actori înfricoşaţi. Memoria  copilului ce eram, reduce aproape întreaga acea perioadă la spectaculoasele acţiuni de război aerian, intercalate cu mersul înainte şi înapoi ce se repeta periodic, în pufăitul negru şi înecăcios al locomotivelor  ce ne târau  alene pe şine. Garnitura noastră cuprindea un număr redus de vagoane, pentru cei din misiunile oficiale ale  României, cu familiile lor  (*), la care se adăuga paza destul de numeroasă, formată din SS-işti în mare parte cu evidente tare fizice vizibile, de care acum, după peste  65 de ani îmi mai amintesc {cârje, mâneci goale şi mai ales bandajele la ochi, ce dădeau un aer misterios şi ameninţător  purtătorului}. Mai târziu, în ţară, mama Miza mi-a  spus că am avut şi  vecini ce nu erau militari germani  în acea călătorie plină de neprevăzut. Era vorba de echipe  de lucrători ai căilor ferate ce se schimbau periodic, acestea fiind necesare  în unele operaţiuni de reparaţii minore  ale căilor de rulare, majoritatea secundare, pe care ne deplasam.  De multe ori  întrebam de ce nu ne mai întoarcem, spre diferite gări sau păduri mai frumoase, la care mi se răspundea că „de data asta  avem cale liberă”, linia ferată nefiind afectată de  bombe.

Opririle mai îndelungate, chiar de  peste o zi şi-o noapte, se efectuau în pădurici, pentru a fi oarecum mai ascunşi de privirile celor din avioanele  ce survolau  necontenit întreg teritoriul Europei încă ocupate de nemţi, în căutare de potenţiale victime interesante, la sol. De mai multe ori au staţionat lângă noi, lungi garnituri de vagoane clasă, înţesate cu soldaţi,   şi platforme cu diferite materiale de război care pentru mine şi probabil  pentru ceilalţi copii din acest transport spre necunoscut, reprezentau cea mai interesantă privelişte ce se afla sub ochi, parcă putând fi atinsă şi cercetată. Cu mare greutate puteam fi oprit de la o „evadare” spre acele minunăţii de lângă noi: tancuri, tunuri, camioane şi câte altele ce se puteau afla sub prelatele ce le acopereau. În acel vagon eram singurul copil, care se plictisea îngrozitor în acele lungi ore de staţionare, cu uşile spre „afară”,  mai mereu închise. În alt sertar al amintirilor, relatam că cea mai pronunţată figură umană din acele zile a rămas tânărul Iancu Berciu, viitorul soţ al mamei mele, care la o plecare cu totul neaşteptată a trenului ce staţiona într-o pădurice, a reuşit să mă urce în tren, deşi eram jos, printre copaci, la o oarecare distanţă de al nostru (meu) vagon-locuinţă de unde mă furişasem.  Astfel m-a  salvat de la un eventual vagabondaj prin Europa cuprinsă de flăcările WW2. O fi făcut o faptă bună, sărmanul meu tată vitreg? De multe ori unii s-au îndoit  de o asemenea tâlmăcire a acelui gest ce a apropiat trei suflete: Iancu, Miza şi puiul de taton, devenit moşul aricios de acum.  Încă de la  Budapesta, repartizarea în insalubrele vagoane a familiilor oficialilor RO ce se aflau în misiuni oficiale, la fatidica dată de 23 aug 1944 şi din aliaţi, prin  întoarcerea armelor, deveniseră duşmani, „reţinuţi  temporar”,  până la definitivarea situaţiei lor,   se făcuse în grabă şi haotic, păstrându-se totuşi pe întreaga perioadă a drumului spre necunoscut. Cei ce constituiau familii, erau firesc împreună, însă pentru completarea locurilor în puţinele  vagoane, fuseseră „cazate” împreună şi persoane celibatare, de ambele sexe.

Pare greu de crezut că după ce am scăpat cu bine din acele oribile momente, nu  am discutat decât extrem de puţin, cu extrem de firave evocări a întâmplărilor  deosebite, parcă în dorinţa de a le face  uitate. Eu, printre prietenii de joacă sau mai târziu printre colegii de şcoală, nu am povestit mai nimic din cele ce acum, după trecerea mai multor decenii, au rămas într-o infimă proporţie.  Un sentiment de vinovăţie, ce practic nu exista sub nici o formă, pornind  de la părinţii mei şi continuând prin  mine, ne împiedica să ne etalăm trăirile de atunci. După instalarea comunismului sângerând adus pe şenilele tancurilor  sovietice şi după demobilizarea celor din diviziile de foşti  prizonieri sau dezertori  ro, căzuţi în mâna ruşilor între 1940 şi 1943, viaţa celor din ţară s-a schimbat brusc în rău, deşi în mai 1945 războiul a luat sfârşit. Inflaţia galopantă, politizarea excesivă prin înlăturarea imensei majorităţii  a  „competenţilor” din societatea Ro a acelor ani, indiferent de domeniul în care activau, au degradat pentru decenii, chiar şi normalul din gândirea imensei majorităţi a românilor.  În cea mai mare măsură, fără osebire, adulţii din toate segmentele societăţii atât de bulversate de război, deveniseră bănuiţi a  fi duşmani ai propriei  lor ţări, tocmai de cei ce erau aserviţi total  sovieticilor. În consecinţă, foarte curând ţara a devenit o mare închisoare, cum nu fusese niciodată în  decursul istoriei sale. Din acele momente, domnia incompetenţei, a minciunii, hoţiei şi urii, a guvernat viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, chiar dacă nu direct. Urmările se pot vedea şi  astăzi, după mai bine de 60 de ani, când urmele acestor nefericite metehne introduse atunci în creierele bunicilor,  părinţilor sau a celor ce erau copii, transmise precum un teribil blestem  şi  proiectelor de fiinţe umane, apărute între  timp, ne aruncă spre marginea normalităţii, acolo unde totul este neclar, la marginea prăpastiei, zona unde mişună pleava societăţilor occidentale, ce se înfrăţeşte cu „băieţii deştepţi ro”, spre rapida îmbogăţire a celor două megagăşti.

(*)  =  Din copiile xeroxate ale unor documente oficiale pe care le-am obţinut personal  de la MAE în  2001, pe lista celor deportaţi în Germania, dintre cei aflaţi în misiuni oficiale prin Europa, în zilele imediat următoare întoarcerii armelor de la 23 august 1944 sunt trecute 93 de persoane, însă nu pot garanta că toate au fost în acel transport. După cum am mai scris, cât timp părinţii mei  au fost în viaţă, şi acest subiect a rămas tabu, din păcate. Iată una din marile greşeli făcute de cei care au trecut prin asemenea nefericite întâmplări şi au dus descrierea lor chiar succintă, în mormânt.

Tag-uri:Uncategorized

Posted in: Uncategorized