Să fii la mâna nemţilor care pierduseră războiul şi se zbăteau în nevoi mai mari decât sub cizmele conducerii fasciste care de bine de rău, printr-o extraordinară organizare tipic prusacă reuşise să dea un minimum de subzistenţă tuturor, fără nemulţumiri majore, surse de scandaluri sau reclamaţii la vedere, era o nouă încercare pentru grupul de diplomaţi şi alţi salariaţi români, cu familiile, deportaţi în Germania.
Deşi aproape de graniţa estică, cu Cehoslovacia, în Teichnach, nu numai că nu au fost lupte, dar nici trupe nu au trecut, în retragere sau spre fronturile de luptă din jur. Curios, însă asta este ceea ce mi-a rămas intipărit în minte, atât din amintirile proprii, absolut minimale, cât şi din extrem de puţinele discuţii avute cu părinţii asupra acelor perioade de la care timpul nu a încetat să estompeze tot mai multe amănunte.
În zilele imediat următoare disoluţiei autorităţii germane în localitate, până la sosirea trupelor americane, frica de o eventuală reacţie necontrolată a unor locuitori, dintre cei ce fuseseră nemulţumiţi de tratamentul oarecum preferenţial la care noi, nişte prizonieri ai unei naţiuni inamice, fuseserăm supuşi de către SS.ul ce ne avea în pază, ne-a stăpânit pe toţi. În mica localitate, periodicele apariţii ale maşinii cu însemnele vizibile ale Crucii Roşii care descărca pentru PRIZONIERI, lăzi cu alimente, nu putea produce decât un imens sentiment de invidie. Asta chiar fără a ţine cont de zvonurile care circulau printre ei: în timp ce noi ne înfruptam cu ciocolată, lapte condensat, lapte praf, cacao şi cafea, „bieţii nemţi” ce stăpâneau aceste pământuri trebuiau să se mulţumească cu micuţe raţii de cartofi, în parte stricaţi, şi câteva fărâme de pâine făcută din diferite alte găselniţe, aproape imposibil de mâncat, în aceste momente de cvasi foamete.
La întrebarea logică, pusă de multe ori şi de mine, atât atunci cât şi mai târziu: „de ce nu am plecat?”, răspunsul este relativ, numai relativ , simplu: nu aveam acte, nu aveam bani, nu ne puteam face provizii pentru eventualitatea plecării spre ….?, dar mai presus de toate a contat sfatul dat de elveţienii ce ne aprovizionau: „să stăm liniştiţi, în curând vom primi acte de liberă deplasare prin Europa împreună cu mijloacele necesare înapoierii în România”. Cum puteai avea obiecţii la aflarea veştii unei iminente plecări, legal, ca „diplomaţii”, din gurile unor oameni din stirpea celor care avuseseră faţă de noi, din august 44, până acum, în mai 45, o grijă absolut părintească.
În aceste momente când sunt îmbrăcat în hainele împrumutate de la un memorialist de ocazie, total incomode pentru un fost „terenist”, obişnuit cu libertatea unei păsări ce zboară unde are chef, nu mă pot abţine să-mi imaginez cum s-ar fi comportat în acele momente de excepţie, război pierdut, neîncetate bombardamente, foamete – nişte aplaudaci sadea, de pe mioriticele noastre plaiuri.
Prin anii ’80 ai secolului trecut, în călduroasa Libye, cea mai mare nenorocire pentru noi, cele câteva zeci de rumânaşi ce căutam petrol şi gaze în imensitatea neprietenoasă a Saharei, era ca un străin să ne ceară ceva. Sărăcia lucie în care ne duceam traiul şi în care munceam, adusă de acasă de fiecare dintre noi, nu numai de „Rompetrol”, mama vitregă din ţară, ne transformase în cei mai inospitalieri cavaleri ai nisipurilor. Aflaţi într-una din numeroasele tabere (baze, campuri amplasate în zona de lucru din mijlocul pustiului, la zeci sau la sute de km de cea mai apropiată aşezare omenească), dacă eram gazde, nu ofeream mai nimic, unor nefericiţi ce ni s-ar fi adresat, deşi legea nescrisă a deşertului obliga tratarea oricărui oaspete sosit din pustiu, cu apă, de-ale gurii şi orice i-ar putea folosi pentru continuarea drumului, iar dacă eram din întâmplare oaspeţi, nu ne feream de a fi deschizătorii de drumuri tenebroase pentru cei ce după câteva decenii, „au speriat Vestul”. Din experienţa mea, căpătată pe nemărginitele „plaiuri sahariene”, tradiţionala ospitalitate românească se transformase într-un mit. Dacă nu era nimic de ciugulit în schimb, cu mare greutate se putea lipi cineva, de indiferent ce, de la noi, chiar dacă întâmplător ceea ce ni se solicita, ne prisosea. Pe larg, într-un alt comentariu în serial („Paleativele unui trai decent, în negura comunismului din spatele Cortinei de Fier”), voi fi mai explicit.
De voie, de nevoie, cei ce locuiam în casele de care aveam grijă (desigur nu ţâncii ca mine, ci adulţii!), ne-am continuat în mare măsură, preţ de câteva zile bune, acelaţi mod de viaţă. Ai mei nu conteneau să aducă vorba de acele prime clipe, de fapt aproape două săptămâni, de „schimbare a gărzilor”. SS.iştii invalizi au fost schimbaţi de atleţii din MP.ul american.
În continuare, şi alte aspecte interesante ….
Andrei Alexandru
acin1602
11 octombrie 2010
Apropos,de ceea ce remarcai in privinta discutiilor cu ai tai, legate de acea perioada,care pe deoparte ti-ar fi dezlegat misterele asa de greu de inteles in copilarie si pe de alta parte am fi avut acum un jurnal de front complet al diplomatiei ro,vreau sa-ti spun ca am aceleasi frustrari ca si ale tale.Imagineaza-ti ca atunci cand tu erai la Teichnach,tatal meu era tanar combatant pe frontul care era la o aruncatura de bat ,in Cehoslovacia.A si fost ranit acolo medicii dintr-un spital minunandu-se cum a scapat cu viata.A fost un adevarat carnagiu,unde sute de tineri, vinovati poate ca aveau acea varsta,ori si-au pierdut viata ,ori au ramas mutilati.
Ca si-n familia ta,discutiile despre acea perioada ocupa franturi disipate in memoria mea de copil,dar a si celor care acum ar mai putea spune ceva despre ele.Cu toate ca tata a fost un simplu combatant ,amintirile acelea n-ar fi trebuit sa le ia cu el in mormant. Probabil ca arta comunicarii are o anumita evolutie, iar noi ro.suntem la inceputurile invatarii ei.
Daca nici acest comentariu nu apare ,inseamna ca noul tau format are o problema la setari sau nu recunoaste noul meu nick
monica
12 octombrie 2010
Apropos,de ceea ce remarcai in privinta discutiilor cu ai tai, legate de acea perioada,care pe deoparte ti-ar fi dezlegat misterele asa de greu de inteles in copilarie si pe de alta parte am fi avut acum un jurnal de front complet al diplomatiei ro,vreau sa-ti spun ca am aceleasi frustrari ca si ale tale.Imagineaza-ti ca atunci cand tu erai la Teichnach,tatal meu era tanar combatant pe frontul care era la o aruncatura de bat ,in Cehoslovacia.A si fost ranit acolo medicii dintr-un spital minunandu-se cum a scapat cu viata.A fost un adevarat carnagiu,unde sute de tineri vinovati poate ca aveau acea varsta,ori si-au pierdut viata ,ori au ramas mutilati.
Ca si-n familia ta,discutiile despre acea perioada ocupa franturi disipate in memoria mea de copil,dar a si celor care acum ar mai putea spune ceva despre ele.Cu toate ca,tata a fost un simplu combatant si n-ar fi trebuit sa le ia cu el in mormant. Probabil ca arta comunicarii are o anumita evolutie, iar noi ro.suntem la inceputurile invatarii ei.
Andrei Alexandru
13 octombrie 2010
Moni,
În multe domenii ne situăm noi ro, în poziţii codaşe printre semeni. La palavre suntem meşteri, cu scrisul stăm mai prost. Cronicarii apăruţi pe meleagurile noastre au întârziat milenii. Nici acum nu ne grăbim. Operele de sertar din ultima jumătate a sec XX, aşteptate cu atâta înfrigurare, au fost nişte himere. În traducere putem spune că nici tenebroasa perioadă “roşie” nu a fost disecată în timp real, cu extrem de mici excepţii.
Despre acel episod al arestării prin ţările ocupate de armata hitleristă, unde se aflau în misiune, urmată de deportarea în Germania a diplomaţilor ro, împreună cu familiile, nu cred să mai fi amintit cineva.
acin1602
12 octombrie 2010
Sper ca acum va merge !
acin1602
13 octombrie 2010
Despre ceea ce povestesti tu si cum povestesti tu ,bineinteles pastrand proportiile,am citit de ex la Elias Canetti(limba salvata),care se referea la perioada primului razboi mondial(vazut tot prin mintea unui tanar ce facea parte din ,sa zicem,o lume mai aparte,a evreilor sefarzi ce migrau si voit si nevoit printr-o Europa ravasita de crize de tot felul).Omul scrie dumnezeieste ,de fapt a si luat un Nobel pt literatura,la 40 de ani dupa publicarea unei alte carti,Orbirea ,pe care sincer nu o am (era ingrozitor de scumpa) si nici n-am citit-o.