La Teichnach, în Germania anului 1945, după terminarea războiului (4)

La Teichnach, în Germania anului 1945, cu micuţul tatonulaa şi ceilalţi deportaţi, după terminarea războiului (4)

Dintre numeroşii militari şi poliţişti maghiari,  nemţi sau americani  cu care noi, deportaţii   români, mari sau mici  am avut contacte directe în acele tumultoase zile,  atât de interesante pentru un zvăpăiat ca mine, două figuri mi-au rămas bine întipărite în memorie: hidosul neamţ a cărui înălţime nu se mai sfârşea, cu un ochi bandajat şi sprijinindu-se în bastonul cu care din când în când ne ameninţa, care ne păzea pe toţi copiii în timpul zilei şi insul apărut mai târziu, un  imens  negru cu buze groase şi pieptul plin de decoraţii, veşnic înconjurat de un nor de fum scos pe gură şi nas, după zgomotoasele pufăieli dintr-o pipă cu capac, care tot venea pe la contesa unde locuiam, pentru a purta lungi convorbiri la care asistau câteodată mama  şi alţi deportaţi. Nu pot uita că negrul, de fapt americanul, nu avea nicio urmă de simpatie faţă  de noi, românii, considerându-ne încă aliaţii nemţilor. În parte acest sentiment precumpănea printre cei din coaliţia antihitleristă, fiind unul din motivele pentru care repatrierea noastră a necesitat atâtea luni. Din mai până-n octombrie 1945.

Purtarea  nemţilor faţă de foştii lor prizonieri,  devenită tot mai binevoitoare pe măsura trecerii timpului, se datora în mare parte tocmai felului în care eram trataţi de americanii ce se instalaseră în zonă, ca invingători, deci şefi, pentru a nu spune stăpâni sfidători. Sărmanii localnici, după anii de dictatură ce le inoculaseră lor, acel mod superior de a-i privi pe străinii, mai săraci, speriaţi, fără acel  spirit de muncă organizată   având o finalitate, nu puteau pricepe că cei pe care-i trataseră şi  păziseră ca duşmani de război, erau ţinuţi practic  în continuare, într-un  regim de semi libertate şi relative privaţiuni : fără posibilitatea de a umbla după voia inimii, neavând nici un fel de act, deşi toată lumea (nemţii!) căpătase  permise de liberă circulaţie în perimetre limitate din jur. Treceau zilele, treceau săptămânile iar noi, cei peste 90 de români deportaţi, ne aflam în aproape aceiaşi situaţie ca cea din timpul războiului. Nimeni nu mai înţelegea nimic, inclusiv mai marii din MP.ul  american din localitate, care  ne păzea de localnici, deşi aceştia nu făcuseră nici un gest vizibil şi real de inamiciţie

Stalin, fiara roşie, ajungând în bârlogul fiarei brune, Hitler, a reuşit să impună aliaţilor săi o rezolvare sui-generis a problemei prizonierilor de război sovietici: transferarea în URSS, sub pază, ca trădători,  spre  lagărele pregătite din timp, în patria  pe care-o apăraseră până la capturarea lor de trupele germane. De când lumea, în fiecare dintre nenumăratele războaie  ce s-au purtat, au existat prizonieri, de regulă în ambele  tabere  aflate în conflict. Tratamentele aplicate acestor luptători fără şansă de către cei ce-i prinseseră, au diferit între limite extrem de largi, cu unele soluţii uneori greu de imaginat prin duritatea excesivă.  Rareori conducătorii militari care-au reuşit într-un fel  sau altul să-şi recupereze prizonierii, i-au supus la pedepse pentru neşansa de a fi căzut în mâinile duşmanilor, dacă aceasta s-a datorat unor factori obiectivi  de inferioritate, nu laşităţii sau trădării. Tătucul Stalin, sângerosul dictator comunist (*), a reuşit să-i păcălească pe aliaţii care-l ajutaseră să-i înfrângă pe hitlerişti, introducându-i  în aceiaşi oală, pe toţi esticii ce căzuseră în mâna nemţilor, sub diferite motive, în întreaga perioadă a războiului. Conform acestei aberante cerinţe de a asimila toate categoriile de deportaţi şi deţinuţi ai germanilor,  cu provenienţă din ţările estului european, acum ocupat / eliberat de trupele sovietice, cu prizonierii sovietici, consideraţi  trădători, iată că familiile diplomaţilor / funcţionarilor români arestaţi au rămas  în această stare de libertate,  condiţionată de lipirea de glie, glie străină, locuită de oameni ei însişi  la limita sărăciei şi disperării.

Din puţinele discuţii avute acasă, în România, de care-mi amintesc, singura modificare vizibilă  în aspectul diplomaţilor  ro, după  schimbarea „gărzilor” a constat în poziţia trupurilor lor, care s-au îndreptat.  Frica ce-i stăpânise pe adulţii deportaţi, frică ce făcea trupurile mai nevolnice, mai slabe şi  gârbovite, dispăruse în  mare parte, deşi  repatrierea  se tot amâna. Cu noi mai  era cum era, însă colegii mei de bătaie (orfanii nemţi) deveniseră nişte copii ai tufişurilor, care cu încetul s-au evaporat în natură, hămesiţi şi în zdrenţe. Se pare că au hălăduit ani de zile prin Europa, în grupuri (bande, găşti) mai mici  sau mai mari.

Autorităţile hitleriste repartizaseră deportaţii, familiilor germane  ce nu-şi  puteau întreţine singuri gospodăriile,  deci celor care practic îi ceruseră. Acum s-au produs schimbări ale adreselor. La bătrâna noastră contesă, la fiecare masă un mare număr de persoane discutau ore în şir despre tot ceea ce se afla la posturile de radio. Personal nu mi-a rămas în minte decât libertatea pe care-o aveam de a umbla pe unde mi se năzărea, în locuri tainice, întunecoase, pline de obiecte stranii, din vasta proprietate  şi din imediata apropiere. Pentru prima dată puteam cotrobăi în voie, micuţul pavilion din curtea  gazdei „noastre”.  De obicei, mă însoţeau alţi doi trei  copii pe care nu-i pot individualiza nici după chip, nici după sex. Sigur nu erau de origine germană, întrucât eram de mult intrat în acea  blocare maladivă  numai la auzul limbilor germană şi maghiară.

În amintire, totul mi se arată ca într-o deasă pâclă, de unde răsare o căsuţă ca-n poveşti, pe o costişe verde.  Niciodată nu mi-a răsărit căsuţa pe coasta înzăpezită, sau eu bătându-mă cu bulgări, ceea ce denotă, mai mult ca sigur, că numai după sosirea MP americani, am umblat la joacă, prin curte, deci începând din primăvară. Primăvara lui 1945, adică în alt secol, în alt mileniu, în cu totul altă lume.

* = este vizibilă afinitatea morbidă pentru sângele conaţionalilor, pe care l-au vărsat diabolic, fără nicio  reticenţă, a majorităţii comuniştilor ajunşi în fruntea ţărilor  lor, deveniţi fără excepţii demne de a fi luate în seamă, DICTATORI. Nu putem decât să ne înfiorăm gândind numai, la hecatombele cu milioane de nevinovaţi,  produse de Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Gheorghiu-Dej, în dorinţele lor deşarte de a schimba lumea şi sufletele supuşilor. Fără a fi subiectiv, afirmând  că în  sec XX, dictatorii de factură  stângist- proletară  au depăşit la numărul de victime printre cei de acelaşi sânge,  pe omologii lor de  alte  orientări,  mă apropii de adevărul istoric.

Tag-uri:Uncategorized

Posted in: Uncategorized