Căpşunarii ceauşişti (2)

De toate pentru toţi…Căpşunarii din ceauşism în serial (2)
Nesiguranţa plutea în jurul tuturor celor ce sperau la o ,,deplasare’’ (metodă sigură de îmbunătăţire a vieţii, atât la reîntoarcerea în iadul dâmboviţean cât şi printr-o posibilă şi realizabilă evadare spre ,,Lumea Liberă’’), până la urcarea în trenul, vasul sau avionul ce avea destinaţia oriunde peste hotarele ferecate ale Cortinei de Fier. În orice moment puteai fi oprit, cum am păţit şi eu, pentru un motiv ce părea hilar, mai ales la plecarea unor ro, la muncă în străinătate: avionul era prea încărcat   (prea multe bagaje – voi comenta acest episod, legat de altele asemănătoare, într-un material  ulterior) !!. La o asemenea hotărâre de oprire/întoarcere de la îmbarcarea spre alte zări, cel în cauză, împreună cu apropiaţi săi, intra  într-o alertă greu de înţeles pentru cei ce n-au trecut prin astfel de momente. O serie de pericole puteau spulbera visul gata de împlinire a sărmanului: pâra reală sau inventată a unui prieten, vecin, coleg sau şef asupra unor vorbe sau fapte interpretabile,  descoperirea în dosarele pe care fiecare candidat, înainte de păşirea peste graniţă le avea minuţios întocmite, a unor aşa zise pete/bube, pe  propria persoană sau la rude mai apropiate sau chiar mai depărtate, fără a mai vorbi de cea mai grozavă oprelişte ce putea  apare  pentru un posesor de  ,,dosar convenabil’’  cu paşaportul în buzunar :  părăsirea ilegală a ţării sau rămânerea în occident a unei rude apropiate. Dacă doar unul din aceşti nori de furtună, s-ar materializa,  ajungând  … unde trebuie,   …  gata cu străinătatea, visele şi implicit cu dolarii …. Aceste  ameninţări ce înconjurau fiecare salariat dornic / pasibil de a lucra peste hotare, împiedica chiar şi discuţiile între colegi pe temele având cea mai mică legătură cu ce se petrecea în realitate,  la formaţiile de lucru din străinătate. Totul putea fi interpretat, totul se putea inversa imprevizibil.

În România, unul dintre motivele (mai nevinovate!) pentru care puteai fi  întors de la aeroport , chiar  de la scara avionului, ar putea fi considerat azi, hilar. Probabil că dealungul întregii perioade ceauşiste, a “pretiniei” cu amicul Gadafi – eu făcând referire la începutul  anilor 1980, perioadă pe care-o cunosc direct,  prin cele patru călătorii dus întors BucureştiTripoli -,  delegaţii de personalităţi ro de diferite ,,mărimi’’ în angrenajul partid-securitate-stat comunist, printr-o contrabandă de “doi bani”, în văzul tuturor călătorilor interesaţi cât de cât de cele ce se petreceau în jur, introduceau în Libya,  bagaje voluminoase de diferite forme şi greutăţi ce treceau prin vamă fără a fi controlate, pe lîngă valizele călătorilor de rând, ce erau puricate în amănunt. Nu am putut înţelege cum de nu se găsea o modalitate mai ferită de a trece acele numeroase colete spre ieşirea din aeroport. Probabil că această activitate era semilegală, o parte a banilor ce treceau în buzunarele ro, nefiind contabilizaţi de stat / secu. Pentru aplaudacii ce eram, aşteptarea trecerii acestor “specialităţi” pe melcul de descărcare a valizelor, nu producea o iritare vizibilă, comportamentul de mieluşel fiind generalizat pentru toţi cei  aflaţi  peste hotare, ce puteam fi oricând luaţi la ochi şi întorşi în ţară chiar din Libya, cu primul avion. Ca majoritatea secretelor noastre, ro ce se loveau de această întârziere ştiau cauza: până nu se termină descărcatul  armelor şi a alcoolului ce intrau ,,secret’’ în acei saci mari, din prelată verde, de tip militar, de forme şi greutăţi  variate, nu începe controlul vamal al celorlalte bagaje. De multe ori, cei ce foiau în jurul acelor saci, intrau în dispute verbale al căror înţeles ne rămânea necunoscut, datorită distanţei la care se purtau şi a zgomotului de fond din acel mare aeroport.

Trebuie să mentionez că în acei ani, aerogara din Tripoli era într-o continuă modernizare şi extindere, lucrările fiind executate în principal de sudcoreeni la standarde ridicate, şi cu o uluitoare rapiditate. În 1981  aici  se aflau în activitate câteva terminale mai moderne decât cele din Zurich, pentru a nu vorbi de Băneasa sau Otopeni, ce erau sub orice critică. Fiecare cursă ce sosea sau urma să plece avea terminalul său (erau cred 4-5 astfel de burdufuri telescopice ce duceau direct la avion, din culoarul ce înconjura imensa sală de aşteptare, aflată  deasupra numeroaselor ghişee de vămuire pentru plecări şi sosiri). Coletele voluminoase şi cu destinaţie deosebită erau preluate direct de vameşii libieni, coordonaţi de cunoscutul şi temutul ,,Cocoşat’’, spaima noastră, a ro, atât la sosire cât şi la plecare. Porecla i se datora poziţiei pe care o lua la controlarea în amănunt a bagajelor mai voluminoase ce nu puteau fi urcate pe tejgheaua de vămuire, ceea ce îl obliga să stea aplecat peste bagajul aşezat pe jos, pentru a putea scotoci  prin el.  Acest ,,Cocoşat’’ era un tip  care ştia relativ bine româneşte, un ciubucar de mare clasă, ce nu se mânjea cu orice, de la oricine. Lucra la sigur, în rest fiind de o excesivă şi absurdă severitate : arunca din bagajele ce urmau să plece sau să vină, tot ceea ce i se ivea pe chelie, cafea, pastă de dinţi, conserve, stilouri, creioane dermartograf, ziare, reviste, cărţi, medicamente, aparate de fotografiat, calculatoare, blugi, haine şi multe altele. Se zvonea că avea o pilă importantă, iar tot ce confisca şi era interesant  sau util, se împărţea ulterior printre ceilalţi vameşi, o parte ajungînd la şefi. La sosire nu prea puteai alege vameşul, însă la plecare se petreceau scene curioase : la unii vameşi erau cozi mari, compacte, în timp ce la alţii se aşezau numai ,,bobocii’’, cei ce nu erau avertizaţi de însemnătatea unei vămuiri mai omenoase. La apariţia Cocoşatului la  unul din ghişee, se  producea o forfotă stranie ce urmărea eliberarea unui spaţiu spre omul nostru, culoar care să dea posibilitatea unor fraieri sau străini să se ducă spre degetele lui, lungi şi lipicioase, cu iluzia unui cîştig de timp. Uluitor era faptul că ungurii, bulgarii, ruşii, cubanezii, polonezii şi alţi călători aproape la fel de sărăcuţi ca noi, nu erau supuşi acestor măsuri aberante de ciupeală. Pentru a fi cinstit până la capăt trebuie să recunosc că noi eram singurii străini care la plecarea din Libya eram încărcaţi cu cele mai bizare produse, în cantităţi industriale. De obicei bagajul de “mână” al “căpşunarilor ceauşişti” care în mod normal ar fi trebuit să conţină câteva obiecte de igienă personală, era mult mai voluminos şi greu, fiind burduşit cu sumedenie de obiecte şi produse.  Şi atunci, cu trei decenii în urmă, aplaudacii ce eram ne plasam pe ultimele locuri ale oricărui clasament, cât de cât onorabil. După noi nu urmau decât cei din populaţiile cu adevărat cele mai sărace ale Terei, faţă de care eram în realitate, fără însă a o arăta, nişte nababi. Mie personal îmi era ruşine să stau la coadă alături de ro de la ARCOM, CONTRANSIMEX sau ROMAGRIMEX (cele trei companii unde ciubucurile erau la îndemâna tuturor salariaţilor), ce-şi tranportau lucrurile personale şi toate cele achiziţionate, în valize de lemn sau în paporniţe uriaşe de pânză groasă pentru prelate, numite gingaş, ,,burţi’’. În plus, majoritatea lor mai aveau diferite plase şi sacoşe ce lăsau să se vadă cele mai urâte şi ieftine mărfuri ce se puteau găsi prin bazarurile din Tripoli, Benghazi sau Sheba. Bogaţii din Lumea Liberă nu duceau cu ei decât strictul necesar, de obicei într-o servietă sau un mic geamantan pentru a nu risca nimic cu imprevizibilitatea recunoscută a vameşilor arabi. Aproape ca aceşti ,,favorizaţi ai soartei’’ se deplasau şi vecinii şi colegii noştri de ,,lagăr socialist’’de la polonezi, bulgari şi unguri la chinezi şi chiar la cubanezii consideraţi cei mai amărâţi dintre noi. Toţi aceştia căutau vizibil să se comporte ca persoane responsabile, oameni ai secolului XX. Din mulţimea de cetăţeni de diferite seminţii ce se aflau zilnic în marile aeroporturi internaţionale, grupurile de români plecaţi pe şantiere puteau fi lesne deosebite, prin numeroasele comportamente atipice civilizaţiei europene, pe care le afişau ostentativ: scuipat, seminţe, suflatul nasului cu degetele ce erau sterse apoi pe pantaloni, etc. Menţionez că mă refer la români autentici, din zonele rurale, unde apa curentă  nu exista, iar grupul sanitar din fundul curţii, printre urzici şi duzi plini de omizi era o coşmelie dărăpănată prevăzută în centru cu o gaură printre scândurile putrezite, prin care se putea vedea şi chiar auzi, viermuiala nenumăraţilor  viermi cu coadă.

Tag-uri:Uncategorized

Posted in: Uncategorized