1.    În spatele rondului, implicit al nostru, protestatarii, între s. Roma,  b. Ipătescu şi s. Mendeleev, 5-6 miliţieni căutau să fluidizeze circulaţia care avea tendinţa de a se bloca, b. Dacia fiind deja aproape  blocat de populaţie – numărul celor ce doreau să participe fizic la evenimente, chiar ca spectatori pasivi, fiind din ce în ce mai mare – , iar b. Magheru, blocat de organele ce instalaseră deja mai multe baraje succesive.  Maşinile destul de rare ce veneau dinspre P. Victoriei pe Ipătescu, erau dirijate dreapta, stânga sau înapoi – singurele trasee rămase practicabile.

2.    Pe lângă gărduţul berăriei, între b. Magheru şi s. Mendeleev, se înghesuiau un număr de cca 40-50 de miliţieni, ofiţeri şi subofiţeri, dintre care unii dispuneau de acele arhaice telefoane mobile, de mărimea unei cărămizi, pe care le foloseau periodic, dând scurte note informative asupra acţiunilor ce se derulau. Personal m-am aflat de mai multe ori în preajma acestui grup, oferind unora dintre ei bucheţele mici de flori, pe care după ce le primeau , le aruncau ostentativ în spatele lor. Florile erau cumpărate din Amzei, la preţuri mult mai mici decât cele obişnuite, în preajma Crăciunului. Chestia cu florile era o încercare de îmbunare a acelor uniforme albastre, în cazul când ar fi trecut la acţiuni în forţă. Acum, după mai bine de trei săptămâni, cred că cei care am recurs la aceste gesturi, o făceam şi de o frică, în mare parte inconştientă: „nu eram atât de răi, nu eram înarmaţi, nu vroiam răul nimănui, etc”. Miliţienii din această formaţie aveau o mină neliniştită, mina omului care nu ştie ce are de făcut, care nu ştie dacă va mai ajunge întreg acasă, din cauza acestor derbedei.

3.    Vis-a-vis, pe lângă coloane, pe cei cca 25 m între b. Magheru şi b. Dacia, tot vreo 40-50 de gradaţi, ocupau strategic o poziţie ce le permitea să oprească accesul spre Magheru-Universitate.

4.    Primul baraj de blocare a b. Magheru, cel mai apropiat de protestatarii de la rond şi de pe b. Dacia, deşi relativ lung, pe toată lăţimea b. Magheru, de la un trotuar la celălalt, era format din cca. 30-40 de securişti în uniformă, cu figuri fioroase, bine înnarmaţi, având vârste mai înaintate decât cele corespunzătoare uniformelor de soldaţi! Acest prim baraj, în mod inexplicabil, a înaintat în cursul celor 5-6 ore cât am fost prezent în Piaţă, cu 20-30 m, până a ajuns extrem de aproape de „revoluţionari”, parcă cu scopul de a-i întărâta!

5.    Al doilea baraj, dispus la 8-10 m de primul, avea în compunere cca. 40-50 de luptători USLA, dispuşi pe două rânduri, îmbrăcaţi în cunoscutele lor echipamente, înarmaţi până’n dinţi, cu căşti de protecţie, deosebit de impozanţi prin masivitatea fizică şi răceala de roboţi pe care-o emanau. Erau cei care produceau impresia cea mai puternică, prin relativa nemişcare şi detaşare afişată. Discutând cu cei din jur am ajuns cu toţii la concluzia că aceştia constituziau cel mai mare pericol pentru noi, demonstranţii, în cazul când s-ar fi ordonat trecerea la o represiune de tip Timişoara. Zvonuri despre trupe speciale de luptători secu sau Usla, crescuţi precum în laboratoarele naziste, dintre copiii orfani, abandonaţi în maternităţi, sau chiar aduşi dintre orfanii palestinieni din fragedă pruncie, fără rude, cu personalitatea modificată spre tot ceeace poate fi mai întunecat în mintea unui om, circulau cu insistenţă prin România de ani buni. Să fiu sincer. Eu nu credeam în aceste poveşti, create special pentru aservirea totală a aplaudacilor români. Văzându-i însă atunci de aproape şi în număr mare, începusem să am îndoieli asupra justeţii credinţelor mele.

6.    Ultimul baraj se afla la aceiaşi distanţă de cca 8 m de uslaşi, era un amestec de securişti în uniformă (cu petliţele lor reprezentative!) cu civili aferaţi, care se agitau, vorbind la acele cărămizi. Unii veneau, alţii plecau. Personaje ce păreau a avea funcţii mai importante treceau şi pe la celelalte baraje, unde aveau scurte schimburi de cuvinte cu cei care păreau şefi de dispozitiv. Era un dute-vino destul de curios, dar şi el impresionant. Noi, cetăţenii sătui de ceauşeşti, de comunism, de sărăcia tacâmurilor de peşte şi minusculelor şi insalubrelor locuinţe din blocuri, aşteptam la fiecare deplasare mai precipitată a celor consideraţi „sefi”, o schimbare de atitudine a acestor sute de zbiri înarmaţi. Atitudinea noastră se schimba şi ea, mai ales că după 4-8 ore, spre după amiază, eram cred 20-30.000 de bucureşteni, din pieptul cărora se ridicau tot mai puternic, lozinci tot mai radicale.

7.    Chiar în spatele ultimului baraj, pe marginea bordurii de la terminarea coloanelor se aflau parcate câteva maşini blindate cu care sosiseră o parte dintre „organe”. Două dintre ele se aflau parcate de la început şi nu s-au deplasat, însă altele erau şi ele într’o mişcare aproape continuă, spre Universitate sau P. Palatului. În timpul mersului aveau motoarele ambalate la maximum, ca şi cum ar fi putut acoperi cele strigate de mii şi mii de piepturi, tot mai fără frică, tot mai tare!

8.    Îm dreptul magazinului Leonida,  două maşini de pompieri, la care roboteau câţiva servanţi, ceeace era clar pentru intimidarea noastră: se pregăteu pentru folosirea jeturilor de apă sub presiune (nu le-au folosit, din economie probabil!). S’ar părea că gloanţele folosite mai târziu au fost  mai eficiente din toate punctele de vedere. Atunci însă era greu de conceput că acele maşini strălucitoare au ajuns acolo defecte şi sunt reparate de cei ce se foiesc pe ele şi în jurul lor.

9.    Străduţa ce ieşea din Mendeleev în Magheru era şi ea blocată de 20-30 de miliţieni. În dreptul lor nu se aflau manifestanţi ci doar cetăţeni care doreau , pasă-mi-te, să ajungă la metroul din Romană,  la Leonida sau la pâinea de după colţ (acolo erau lăsaţi să meargă!).

Gigeone, cred că numai tu rezişti la aceste povestiri. Pentru Silvya nu cred că ar putea prezenta vreun interes, în Germania tihnită unde vă creşteţi fetele. Poate doar dacă-i citeşti seara pasajele mai interesante voi putea comenta cu amândoi -când veţi avea curajul să veniţi în ţară-, mica nuvelă care-a ieşit, căznit, pe aceste numeroase foi de caiet studenţesc, cu scris grabit, greu inteligibil.

Abia ajuns acasă, după ce-am trecut pe la Gloria unde  le-am zgândărit un pic pe cucoane, în pofida dorinţei lui Doina de-a afla ce se petrece în centru, cu gândurile pline de nelinişte îndreptate spre soldăţelul Sănducu care era la Buzău consemnat la unitate, după cum cred c-am mai spus de câteva ori, am tras un puiuţ de somn, fiind total vlăguit. Mă agitasem, strigasem, umblasem de ici, colo plin de speranţe, dar şi înfricoşat de zbirii înarmaţi până-n dinţi şi cu privirile pline de ură, sau lipsite de expresie, privind in gol ! Eram efectiv terminat, bolnav.

Pe drum în metrou şi troleu, era o atmosferă apăsătoare. Aproape nimeni  nu scotea un cuvânt. Puţinele cupluri sau cunoscuţii ce discutau  între ei, o făceau şoptit, cu sfială. Mai mult ca sigur că toate discuţiile se axau pe cele ce s-au petrecut la Timişoara sau pe cele care încep acum să se petreacă aici, în Bucureşti.  Încă o curiozitate pe care-o observasem şi mai devreme, destul de multe mici grupuri de 2-3 oameni îmbrăcaţi cu uniforma gărzilor muncitoreşti, care stăteau prostiţi, cu priviri goale îndreptate în jos. Pe unde umblasera oare de la mitingul ce fusese dimineata ? Banuiesc ca era o stratagema a zvârcolacilor de la secu, pentru a tempera zelul celor ce ar crede ca se va schimba ceva.

- va urma -

Notă aa în 14 ian 2011:                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          Acum, după mai mult de 21 de ani, recitind cele scrise îmi apar în faţa ochilor imaginile de atunci. Mare noroc cu cele două scrisori peste care am dat acum vreo cinci-şase  ani, într-un fund de sertar. Frânturi ale acelor zile scrise APROAPE pe viu, la câteva zile – schiţele cu dispunerea barajelor, iar la două săptămâni, SCRISORILE. Voi posta şi imaginile acelor pagini de caiet studenţesc, venite de peste timp, însă la sfârşit.

Revin la lozinci.  Cele mai multe erau bazate pe evenimentele sângeroase ce se derulaseră la Timişoara, ceeace dovedea că aproape toată lumea se conecta la Europa Liberă sau la alte posturi de radio străine.

Deşi nu au trecut nici trei săptămâni de la incredibilele zile ale descătuşerii românilor, am început să încurc lozincile strigate în 21 cu cele din 22, începând cu retragerea barajelor de zbiri ce căutaseră să izoleze Piaţa Palatului, dar fuseseră debordate de numărul mare al celor care ca şi mine, se îmbulzeau spre centrul puterii, spre CC, pentru a fi pe fază la evenimentele ce erau aşteptate cu o imensă bucurie, dar şi cu un sentiment de frică pentru ce s-ar putea întâmpla, frică ce se estompa în relativa siguranţă dată de numărul mare al  celor care acţionam identic. Asta cu puţin înainte de  fuga odioşilor produsă la prânz şi până la orele înserării când au început tirurile din toate direcţiile – vorbesc de 22.

Iată câteva dintre acele lozinci, strigate cu o tehnică asemănătoare celor cu care eram obişnuiţi înainte de schimbarea istorică a macazului. Asemănătoare dar nu identică. Gigeone, tu ca vechi membru de partid ce ai fost, ştii bine cum se proceda: -în momentele considerate importante ale cuvântării, la comanda (inobservabilă) dată de persoane aflate mai pe margini, se pornea şuvoiul lozincilor şi uralelor, cam la aceiaşi intensitate, din prima. Acum la acest început al revoltei anticeauşiste, aici în Piaţa Romană unde mă găseam la mai puţin de o oră de la terminarea ultimului miting comunist, pendulând când printre cei  din jurul hidosului rondou de beton, când spre strada  ce duce în Amzei, la cofetărie, de unde începea barajul de miliţieni, corul scandărilor era puţin diferit atât ca iniţiere cât şi ca participare. Voi fi mai explicit ceva mai jos.

Vorbeam toţi, gesticulam, eram ca nişte apucaţi. La un moment dat m-am trezit discutând probleme deosebit de  interesante, în timpul  mersului  rapid de colo colo, cu un tip înalt, longilin, nebărbierit, având  o mică gentuţă de terenist atârnată pe umăr, mai tânăr decât mine cu vreo 15 ani, debordând de energie care încerca să-i convingă pe cei de pe margine să ni se alăture în grupul compact din jurul rondului. Eram ca un mic stol de persoane ce se agitau vorbind, gesticulând, strigând, urmându-l pe cel cu taşca pe acest traseu de nici 50 m, parcurs de zeci de ori! Acest om era un extraordinar organizator. Ducea o colosală muncă de convingere a celor care de pe margine, se uitau cu frică şi vădită curiozitate, la noi. Unii se lăsau convinşi şi treceau în masa protestatarilor, însă cei mai mulţi, plecau grăbiţi, dar ruşinaţi! Nici o clipă nu l-am privit pe acest semi bărbos  ca pe un provocator al secu şi am avut dreptate. De fapt nu am observat nici o stridenţă în comportamentul lui. În aceste trei săptămâni care au trecut, l-am văzut de vreo două ori la TV şi m-am şi întâlnit  odată cu el la Universitate. Din păcate nu i-am reţinut numele. Poate de acum încolo să mă dumiresc ce hram poartă. Nu mă aflasem niciodată până atunci, într’o asemenea postură, în suita unui asemenea om cu o personalitate atât de puternică.

Am revenit în fine, cu greutate, pe ocolite, la lozinci. Ca pe vremuri, Gigi, când mai veneai şi tu  la nesfârşitele  taclale,  „la bară” vis a vis de tutungeria  lui Nea’ Mihai Piticul, din capul Aleeii, până ne arunca mama lui Puiu Ovezea cu apă în cap, în mijlocul turuielilor de mult peste miezul nopţii. Fiind mai mic cu trei –patru ani decât noi, obişnuiţii, nu prea stăteai mult, nerezistând la miştoul cu care erai tratat de Călin, Lică, Grecoteiul, Bilă. Trebuie să recunoşti că singurul care-ţi lua apărarea, mai ales că veneai mai mult pentru mine, eram eu! Tot la mişto însă!                                                                                                                                                                                       Ceea ce  strigam, începea undeva, în mijlocul mulţimii, încet, gâtuit, crescând în intensitate pe măsura înmulţirii celor care participau vocal. Mai ales în primele două ore, niciodată nu am strigat toţi, cum se făcea la mitingurile comuniste. Priveam cu uimire că mulţi dintre noi aruncam priviri speriate în jur, sau spre împunătorul baraj de miliţieni care dintr’un motiv inexplicabil, înainta milimetru cu milimetru spre noi. Probabil că asta ne speria. Până la 5 pm (în 3-4 ore) când am plecat eu (din păcate sau din fericire!), barajul înaintase cam 10-15 m. Primele lozinci ale libertăţii, strigate aici la Romană au fost:                 „fără violenţă”,                          „ieri în Timişoara, azi în toată ţara”,           „şi voi sunteţi români” – (cu degetul arătător drept, îndreptat  spre miliţienii din baraj, spre cei din  USLA şi armată, postaţi mai în spate şi spre blindatele din dreptul magazinelor de la Leonida!),                       „să fie judecaţi”,                           „să fie alungaţi”,                    „Ceauşescu trădător”,                      „şi voi aveţi copii”,        „jos asasinii”,      „nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”,              „miliţia e cu noi”,              „armata e cu noi”,                     „şi voi sunteţi români”,            „jos comunismul” – (mai rar din păcate!)     se mai strigau sporadic, cu mai mică intensitate, diferite cerinţe absolut stringente atunci,     despre carne,     lapte,     pâine,     case,     TV,     lumină,      căldură, ş.a.              În acele momente de adevărată cumpănă, niciunul dintre cei ce ne aflam acolo nu putea şti care va fi reacţia miliţiei, armatei sau securităţii. …………..
Dragii mei nemţotei, poate mă voi repeta, însă nu pot trece cu vederea „repartizarea” forţelor în zona Pieţii Romane, în istorica zi de 21 DECEMBRIE 1989,  între h 12,45 când am sosit eu şi h cca  17,15    când mi s-a făcut rău şi am plecat acasă în pofida dorinţei de a rămâne. Am renunţat să introduc în scrisoare şi schiţele pe care le-am făcut în acele zile tumultoase, pentru a nu avea probleme. Gigeone, nu pierzi prea mult, întrucât vei primi nişte scheme povestite, pe care tu ca inginer le vei putea redesena! Sper să le înţelegi. În caz contrar, sfătuieşte-te cu Silvyoara!

Silvya, tu o cunoşti pe Gloria, verişoara lui Doina căsătorită cu col. MFA Nelu, care stă vis-a-vis de MCIMC în blocul de 7 etaje de pe Victoriei colţ cu Lemnea. Ne-am întâlnit de mai multe ori la mine, de ziua Doinichii sau a mea. Parcă a fost şi la tine la stomatologie odată. În fine, nu asta vreau să reliefez. Nelu Colonelu era la serviciu (Marele Stat Major) de 7 zile, fără a fi venit acasă o clipă, ceeace însemna că în mare parte cele întâmplate nu reprezentau noutăţi absolute. Marile schimbări din Europa de Est nu puteau lăsa conducerea MFA liniştită. Gloria era înnebunită de frică, cu tanti Tanţa (mama ei) ţintuită la pat şi întrebând mereu „unde-i Nelu?”. Eu, băiat bun, am trecut pe acolo de mai multe ori, pentru a-i pune la curent cu mersul evenimentelor. Telefonul nu-i prea funcţiona. Pe aici m-am retras în 21, în drum spre metroul Victoria când  Romana şi Universitatea erau închise, iar garniturile nu opreau în ele. Le-am băgat mai tare în sperieţi cu puţine  ore înainte de primele împuşcături pe care după aceea le-au tot auzit câteva zile şi nopţi. Voi relata în altă scrisoare cele ce s-au petrecut la 30-40 m de locuinţa lor, pe Lemnea, în 25 decembrie.

Când am sosit în jur de h 13 la rondul din Romană, nu eram mai multi de câteva sute de cetăţeni, majoritatea veniţi din P. Palatului. Eram masaţi în jurul rondului, sus pe el  şi pe b. Dacia spre Hotelul Dorobanţi. Din primul moment m-a frapat numărul mare de tineri, practic copilandrii de sub 18-20 de ani care erau cei mai vehemenţi protestatari. Şi mai interesant era faptul că numărul „ţigănuşilor” era preponderent. Mă refer la primele rânduri, la cei ce se aflau cel mai aproape de „fioroşii” apărători ai regimului, îmbrăcaţi în tot felul de uniforme,  la 10-20 m, distanţă care se tot micşora. Făceau efectiv parte dintre cei ce revendicau pedepsirea ceauşeştilor pentru sângele vărsat la Timişoara. Parcă ei erau cei mai fideli ascultători ai posturilor de radio străine! Am mai susţinut această teză pe care o voi susţine în continuare.

Ne aşteptau! Zbirii luaseră primele măsuri. Iată care era dispunerea lor în acele prime ore ce au urmat ultimei manifestaţii  organizate sinucigaş de oribilul cuplu:

- va urma -

(continuare)

Suntem pe 21 decembrie 1989, după fuga ceauşeştilor.

Cei ce priviseră mitingul la TV, elevi, studenţi, cei ce au putut părăsi sub diferite motive locurile de muncă, încep să vină spre centru. Sentimentul că urmează clipe hotărâtoare, stăpâneşte întreaga populaţie a capitalei şi se întinde cu repeziciune în întrega ţară!. Din comunele limitrofe, din provincie, se îndreaptă spre Bucureşti sute şi mii de oameni. Fiecare se deplasează cum poate, adunându-se ad-hoc în diferite locuri fierbinţi: P.ţa Romană, Universitate, Gara de Nord, etc. Eu personal am zbughit-o de la Mama Miza imediat după terminarea transmisiei TV  a “istoricului miting”.

Este greu de imaginat ce cantitate infimă de raţiune posedau cei doi stăpâni. Erau atât de convinşi că sunt de neclintit, că-i pot mânui la nesfârşit  pe cei 23 de milioane de români,  încât au avut cutezanţa , nesăbuinţa, nebunia (de fapt cred că nu există un cuvânt potrivit pentru a exprima acţiunea lor din  fatidicul 21 decembrie 1989), pe deoparte de a aduna pentru miting câteva mii de persoane, iar pe de altă parte de a mobiliza câteva mii de zbiri din trupele speciale ale securităţii şi alte mii de ostaşi din unităţile militare. Ultimii deşi înarmaţi, posedând iniţial numai gloanţe de manevră şi trasoare, după cum am aflat de la Sănducu, aflat militar la Buzău, după cum ştiţi.

Pe drum am avut prima surpriză. Din Piaţa Iancului nu circula nimic spre Universitate sau spre Romană, la suprafaţă. Cu metroul  am ajuns  în P-ţa Victoriei. Toată lumea era crispată, nu se auzea nici un zgomot, nimeni nu vorbea. Am observat mai multe grupuri de 2-3 oameni în uniformele gărzilor patriotice. Si aceste persoane erau cuprinse parcă de-o linişte aducătoare de furtună. Oricum, atmosfera din vagon era lugubră şi în metrouri a rămas aşa până în zilele de astăzi, după trecerea a  peste două săptămâni.

A urmat a doua surpriză a drumuluii: pe culoarele din metrou  am aflat că pe linia doi sunt suspendate staţiile de la Romană şi Universitate, prima oprire spre Berceni fiind Unirii. Am luat-o  spre centru, pe jos, printre zeci şi zeci de cetăţeni, mulţi dintre ei în mici grupuri, fiind vizibil că erau colegi de serviciu şi plecaseră să asiste / participe la „continuarea” mitingului.  Eu eram în aceiaşi situaţie. Nimeni nu putea şti ce va găsi în centru, sau ce va urma.

Dragii mei (mai ales tu, Gigeone, cu poantele noastre ce-i lăsau cu gura căscată pe cei din jur!), ştiţi că am o puternică  aplecare  spre aspectele mai puţin evidente din prima ochire, tocmai în ideea de a şoca! Silvya, atât pentru mine cât şi pentru Gigi al tău, este o meteahnă a copilăriei de care nu am scăpat nici acum, în pragul bătrâneţii şi probabil că mare parte din cei ce ne pierdeam timpul cocoţaţi pe „bara de pe aleea” din Cotroceni suferă şi ei de această „curiozitate”, ceea ce a dus la intrarea în teatru şi cinematografie a unei treimi dintre noi. Nu-mi luaţi în nume de rău reamintirea numelor celor cu care am petrecut o mare parte a copilăriei, iar acum sunt cât de cât cunoscuţi de milioane de cetăţeni.

Gigi, te rog povesteşte-i şi lui Silvya despre cei pe care nu-i ştie. -trei regizori: Comis Laurian „Grecu” –SUA- L.A.-, Veroiu Mircea „Bilă” –Franţa-Paris-, Berciu Bogdan „Big” –Anglia-Londra-; -doi operatori film: Călin Ghibu ,,Bebiţă” –Bucureşti, Alexandru Condurache „Sandu Grasu” –Elveţia – Geneva -un instrumentist valoros: Dan Georgescu „Muzicuţă” –în lumea largă din 1967. - şi bomboana de pe tort, un procuror-şef al capitalei, care-i urmărea pe cei de mai sus (sâc!): Vasile Drăgulin Manea „Lică Sămădăul”pentru prieteni şi „Buzatu” pentru cunoştinţele trecătoare. Mai mult ca sigur că toţi cei plecaţi se vor întoarce cât de curând în ţară, acum când am ieşit şi noi la liman, scăpând de cancerul comunist!

Gigi dacă stau să mă gândesc, babacii tăi sunt singurii care au fost ancoraţi cu adevărat şi solid,  în viaţa artistică, atât prin nobilul Papa Franck, fost Prof. Univ. la Conservator cât şi prin atât de iubita D.nă  Marga, solistă în corpul de balet al Operei. Frate-tu Corni a cochetat puţin cu muzica în trupa „Andantino” a anilor  60 şi  prin ulterioara căsătorie cu Yvone, pianista (sâc!),  însă viaţa voastră ca ingineri de succes în Bonn şi Hamburg, deşi în întuneric deplin pentru mediile din Germania, este aşezată, tihnită, la o enormă distanţă de ceeace se petrece la noi în aceste zile.

M-am lungit cu gargara de mă doare mâna. Sper că nu v-aţi  plictisit. Dacă aţi rezistat  să vorbim la telefon mai bine de jumătate de oră, curmând cu regret  şirul întrebărilor, veţi parcurge  această mică descriere  a unor zile irepetabile. Am ajuns la a 12.a pagină şi mai am atâtea de transmis. Gândiţi-vă că este pentru prima dată în viaţă când pot scrie o scrisoare fără a mă gândi că aceasta va fi citită de securiştii care vor veni să mă tragă de mustăţi, dacă miros opoziţia mea faţă de nenorocirile pe care le-au adus pe capul nostru, în decursul timpului.

Cu greu, mă zmulg din şuvoiul cuvintelor din amintiri ce mă târăsc la vale şi voi continua cu Revoluţia şi ale ei faţete vizibile. Dacă vă mai rămân lucruri nelămurite, le putem discuta tot la telefon, tot pe banii voştri, mai mulţi, mai adevăraţi (deocamdată!!). Nu degeaba am amintit de „bătrânul  Lică”. Mulţi, foarte mulţi, parcă prea mulţi dintre cei ce se strânseseră la rondul din Romană, blocând când şi când circulaţia, într’un mod extrem de curios, erau ţigani foarte tineri, care se  agitau scandând laolaltă cu ceilalţi primi manifestanţi anticeauşişti, lozinci de inimaginat cu numai căteva ore înainte.

Era puţin după ora 2 p.m.. Între cofetărie şi coloanele de la Romană, Magheru era blocat de două rânduri compacte de presupuşi miliţieni, echipaţi şi înarmaţi ca de război, cu figuri fioroase, care m-au făcut să consider că nu erau miliţieni de trupă, după cum le erau uniformele, ci zbiri unşi cu toate alifiile. Se zvonea cu insistenţă că de ani de zile,  tineri de la casele de copii, la împlinirea a 18 ani, erau cooptaţi de trupe speciale ale securităţii, într’un deplin secret şi puşi la tot felul de treburi murdare, mergând până la asasinate comandate, în tabere speciale de antrenament, atât în ţară cât şi peste hotare, în Coreea de N, Cuba, China, Libya, dar mai ales URSS. Toată circulaţia, inclusiv cea pietonală era închisă spre Universitate. În dreptul magazinului  Leonida erau parcate câteva camioane în care se puteau vedea  cei ce costituiau întăririle  sau  schimbul celor de pe caldarâm.

Mulţimea masată în jurul rondului de beton din centrul intersecţiei, avea o  mişcare de pendul, în funcţie de maşinile de miliţie care treceau periodic prin sensul giratoriu, claxonând din răsputeri, în încercarea de a despărţi mulţimea din centru de cea aflată spre Amzei sau ASE. Noi  cetăţenii ce ne văluream de colo colo, priveam încă cu frică la cordoanele de miliţieni şi uslaşi  ce se tot   îngroşau pe Magheru. Gradaţi cu stele multe (colonei), în număr mare, tot umblau în pas grăbit, în spatele cordoanelor,  vorbind la telefoanele mobile cu mine aferate şi gesturi teatrale, vizibile de la mare distanţă, ca la un spectacol de pantomimă. . Revin la lozinci.  Cele mai multe erau bazate pe evenimentele sângeroase ce se derulaseră la Timişoara, ceeace dovedea că aproape toată lumea se conecta la Europa Liberă sau la alte posturi de radio străine.

- va urma -

Notă scrisă de  Alexandru Andrei (tatonulaa) în 5 ianuarie 2011.

Din nefericire, dintre cei amintiţi mai sus, au rămas printre noi numai operatorul Călin Ghibu,   exprocurorul general a lui Iliescu, Vasile Manea Drăgulin, cel cu recursurile în anulare asupra proceselor de restituţie câştigate în instanţe de cei expropiaţi de comunişti şi probabil Dan Georgescu de care nu mai ştiu nimic de câteva decenii. Ceilalţi au plecat spre eternitate la vârste diferite, în locuri diferite, chemaţi pe rând de DUMNEZEU:

- Mircea Veroiu (Bilă), regizor de film,  la 56 de ani, în Bucureşti,

- Bogdan Berciu (Big), regizor de teatru, ziarist, redactor şi comentator emisiuni culturale la BBC (Veniamin Arnăutu), la 47 de ani, în Londra, (fratele meu),

- Laurian Comis (Grecu), regizor de film,  la 68 de ani, în Los Angeles,

- Alexandru Condurache (Sandu Grasu), operator, regizor, producător, profesor, la 65 de ani, în Geneva.

Bunul Dumnezeu să-i aibă în pază, veghindu-le somnul de veci!

(continuare)

Cu toate evenimentele în derulare nu numai în Bucureşti ci şi în Banat, viaţa de zi cu zi a căutat să mai facă un pas. 21 decembrie 1989, h 7,15. La cafeluţa de dimineaţă, încă buimac de somn, mă enervez la culme văzând figurile neîncrezătoare ale celor două personaje feminine din casă, Doinica şi soacră-mea, ascultând relatarea unora dintre peripeţiile drumului la Buzău. Văzând chicotelile lor, nu le-am spus prea multe.Pe la 8, am plecat spre serviciu, cu materialele ultimului profil executat în campania 89.

Vă mai amintiţi traseul, nu? Ieşind la Universitate pe scările metroului de la vestitul ceas al întâlnirilor şi plaselor, stupoare! Am simţit un imens gol în piept. Mii de oameni echipaţi cu pancarte având cunoscutele lozinci şi portretele retuşate ale împuşcatului şi împuşcatei, încolonaţi ca în cele mai „glorioase” zile ale ceauşismului se îndreptau spre Piaţa Palatului! Urma să se ţină un grandios miting „de adeziune la politica înţeleaptă a partidului, condus cu….!” –cunoaşteţi! A fost de fapt „INTRAREA MAGNIFICĂ ÎN REVOLUŢIE”(* – 1, 2). În acel moment însă, am fost cuprins de o furioasă neputinţă oarbă. Nu puteam pricepe cum au reuşit aplaudacii şefi să forţeze atâta lume să participe la o nouă mascaradă, când pe străzile din Timişoara şi Arad mureau încă zeci şi zeci de oameni nevinovaţi, neînarmaţi, sfârtecaţi de gloanţele şi baionetele  securiştilor sau zdrobiţi de şenilele tancurilor, de fapt în fiecare oră a celor trei zile ce trecuseră de la începutul descătuşării de „insuportabil”(**).

Am rămas agăţat de bara scărilor, momente bune, cu idei vraişte zburătăcindu-mi prin cap. Posesor al unei sănătăţi de invidiat, după cum prea bine ştiţi,  a fost primul semn de stabilire a trecerii celor peste cinci decenii de viaţă, din care trei în condiţii de şantier cu viaţa dezordonată şi nesportivă inerentă. Şocul resimţit a fost extraordinar. Nu realizam adevăratul sentiment ce luase graiul acestei mase mult mai tăcute decât de obicei: aşteptarea unei minuni care s-o trezească din această amorţire psihică ceauşisto-comunistă. Această minune, Har Domnului, s-a produs, însă puţintică răbdare. Mult aţi vrut, mult aveţi de citit, nemţoteilor de pripas!

Era evident că 331 nu putea trece pe traseul său  final aşa încât am luat iarăşi metroul până la Romană. Aici la fel, nici vorbă de 331. Coloane relativ firave de cetăţeni, veneau pe Dorobanţi, cu aceiaşi destinaţie: mitingul! Cum troleibuzele mai mergeau, m-am suit în 86, spre Piaţa Iancului, unde locuia mama Miza.

Emisiunea TV nu începuse, era mira , însoţită de muzica de semisărbătoare: cântece de fanfară şi imnuri „muncitoreşti”. Fără muzică populară. Deşi mitingul fusese anunţat la ora 9 dim., a început în jur de 10, ceeace constituia pentru mine,  primul semn de întrebare major. Iată ce-a fost pe ecran, dragii mei: În balconul CC  era în  păr, toată conducerea  cu o împietrire caracteristică a figurilor şi corpurilor. Diavolul cel mare arăta extrem de bine, mai bine decât restul bandei, care părea obosită. În piaţă, numărul pancartelor şi a tablourilor părea mai mare decât de obicei. Cu mare greutate se puteau vedea feţele celor din spatele lor. Se scandau toate inepţiile scorniceştene pe care le ştiţi, printre urale şi aplauze. Cu ochii ţintă la ecran, fără a fi atent la sporovăiala gesticulată a cizmarului, au început să-mi apară unele ciudăţenii , ieşite din tipicul grotesc cu care eram obişnuit/ţi:

-nu aplaudau şi nu scandau dacât cei din primul rând, strict primul rând  de sub tribună, iar ca o culme a „neînţelesului”, nici chiar cei aflaţi acolo nu se omorau cu firea în aplauze şi scandări;

-acest prim rând era format din persoane ce stăteau aproape umăr la umăr, lipite una de alta, ca un cordon spre intrarea în CC şi balconul de deasupra;

-ceva mai în spate, la distanţa de 2-3 m, de cei din faţă, se mai aflau 5-6 rânduri de persoane „absolut sigure”, ştabi şi apărătorii lor;

-urmau  miile de aplaudaci, grupaţi oarecum pe instituţii, în grupuri nu atât de compacte ca de obicei,  nu  dădeau nici o atenţie prea binecunoscutelor gângăveli ce li se revărsau în cap din imensele megafoane cu care era împânzită piaţa.

La aproximativ o jumătate de oră de la începerea ultimei cuvântări ceauşiste, s-au auzit nişte ţipete de femei. Camera TV care în acel moment al transmisiei era aţintită spre mulţimea dinspre colţul Palatului  de la Athene Palace, a surprins pentru câteva clipe cum se mărea un gol între participanţi, concomitent cu ridicarea unor fire de fum/praf. A urmat întreruperea transmisiei pentru câteva minute. Revin imediat!

De la martori oculari ale acelor emoţionante evenimente, aflaţi chiar în acea zonă dintre care vecina mea de la et. 3, pe care tu Gigeone o ştii,  E. Vlădoiu, salariată la M. Transporturilor, secretară de partid la una din organizaţiile de acolo, este credibil pentru mine, cu puţin înainte de începerea nebunei vânzoleli din piaţă, o coloană compactă de oameni ce păreau a fi după vârstă studenţi, mărşăluind într’o cadenţă curioasă, încercând într’o oarecare măsură să forţeze intrarea de pe Calea Victoriei, au produs o îmbulzeală, o aglomerare  nefirească după care a început SFÂRŞITUL COMUNISMULUI ROMÂNESC!

Securiştii de pe margine, sau alţi agenţi acţionând în cadrul unui plan dinainte stabilit, se pare că au aruncat fiole cu gaze lacrimogene. Întâmplător acel sector avea o predominantă feminimă marcantă. Panica s-a întins cu repeziciune, sute de oameni înfricoşaţi, fugind care încotro. Ca o curiozitate, infinit mai repede decât cetăţenii cu sentimentele lor amestecate, a acoperit întreaga piaţă  valul coborârii tuturor pancartelor şi portretelor ce în câteva secunde au ajuns sub picioarele celor ce le  purtaseră.

Tribuna populată cu acei indivizi de coşmar, continuă să reverse prin imensele megafoane, printre huiduieli şi insulte, lamentabilele scălămbăieli ale „celui mai urât dintre români”. Tragicul circ se termină într’o debandadă totală, cei din tribună retrăgându-se sub tirul obiectelor aruncate de cei ce se apropiaseră cu curaj de tribună, cu minţile şi inimile de unde alungaseră frica paralizantă. Haite de haidamaci din trupele antitero, se reped cu furie spre această avangardă a milioanelor de nemulţumiţi care se retrag, copleşiţi sub lovituri.

Concomitent cu cele ce se petreceau în faţa CC.ului, parte dintre  bucureştenii ce locuiau în jurul Palatului, se îndreptau spre acesta, întâlnindu-se cu cei ce căutau să se îndepărteze de piaţă. Sporadic şi încet la început, însă din ce în ce mai des şi  mai puternic odată cu trecerea timpului şi mărirea numărului acestor adevăraţi manifestanţi (de data aceasta),  au început să se ridice huiduieli şi scandări anticeauşiste şi anticomuniste, în diferite zone cu grupuri masive de cetăţeni. Până cu câteva ore mai înainte, era de neimaginet un astfel de „comportament antisocial”.

Forţele de represiune ce se găseau în alertă de mai multe zile, sosesc cu sutele în autocamioane , înarmaţi până în dinţi cu armament de război. Ceva mai târziu sosesc şi autoamfibiile, probabil ale securităţii, după aspectul anatomic al  servanţilor, îmbrăcaţi însă cu uniforme nou nouţe ale armatei regulate, cu petliţe negre. Toate maşinile cu care sosiseră zbirii sunt parcate în diferite puncte din jurul Pieţii Palatului, care la vedere, care ascunse pe diferite stăduţe. Încet, încet, începe degajarea căilor de acces către sediul CC.ului de miile de oamenii care nu erau încă conectaţi la suflul unei adevărate revolte populare. Cei ce se considerau încă slugile fidele ale unei  stăpâniri atotputernice, deşi înarmaţi, nu trag, însă folosesc bastoanele cu o brutalitate din ce în ce mai mare. Sute de „manifestanţi”, dintre care unii erau simplii trecători sau salariaţi ai diferitelor instituţii din zonă, cum a fost un topograf cu care fusesem în Libya, Anghel Vasile, ce lucra undeva în spatele Sălii Dalles, căruia i se dăduse drumul acasă (de fapt chiulea) – sunt urcaţi forţat în autobuze, camioane şi dubiţe, luând drumul Jilavei şi altor numeroase locuri de detenţie. După aprecierile mele şi în urma discuţiilor purtate aproape zi şi noapte cu mulţi dintre cei care într’un fel sau altul au participat la acele prime acţiuni, numărul bucureştenilor  de pe străzi era pe la  h13,30 în jur de 100,000 – cei ce fugiseră din P.ţa Palatului pe toate străzile din jur, cu cei ce veniseră spre P.ţa Palatului, opriţi în 8-10 grupuri compacte (Universitate, Romană, Calea Victoriei, Câmpineanu, Sala Dalles, Batiştei, ş.a.).

Focul se aprinsese, însă vâlvătăile lui nu păreau să fi incendiat temeliile puterii comuniste.

* (1) = Notă aa, 26 martie 2007  –   revoluţie ? = o fi fost chiar o revoluţie aplaudacă, sau o lovitură de stat a grupului din jurul cucuvelei setoase de sânge tânăr, care a mers la pas cu timpul istoric al momentului? Asta numai câteva clipe, până la decolarea  de pe acoperişul CC a hidoasei familii. Au urmat bulbucii gândirii iliescozaurului: teroriştii, minerii, iredentiştii,  caritasurile, renaţionalizările, etc.

* (2) = Notă aa, 26 decembrie 2010 !!  –   odată cu trecerea timpului, pentru mine este aproape sigur că acele convulsii ale maselor de oameni, s-au datorat unui cumul de planuri, puse pe rând în aplicare, dar rapid abandonate, urmare a NEHOTĂRÂRILOR ce au succedat înţelegerii Reagan-Gorbaciv de la Malta ce viza o oarecare umanizare a  comunismului în acţiune, pentru a-i oferi o eficienţă economică reală, nu lozincardă. Drept urmare, fiecare ţară din acel imens “lagăr socialist” din componenţa URSS şi a Europei, a luat-o fiecare pe drumul ei, spre acel ELDORADO strălucitor al occidentului, ce s-a dovedit pentru mare parte dintre indivizii cu conştiinţa deformată de gogoriţa hidoasă a “umanismului comunist al omului nou”, o junglă periculoasă, aproape impenetrabilă, unde activiştii de partid cu funcţii înalte, dar mai ales lucrătorii serviciilor secrete, fie ei în uniformă sau acoperiţi (!deghizaţi!), s-au putut mişca în voie, punând mâna pe majoritatea bogăţiilor Ro, printre care şi fabricile ce produceau mărfuri vandabile peste hotare.

** = Notă aa, 26 decembrie 2010 !!  –  exemplul elocvent al imensei manipulări la care am fost supuşi în acele zile. Se vorbea de mii de morţi, de gropi comune, de atrocităţi inimaginabile (e.g.: gravide sfârtecate cu baionetele). Cu o mare încetineală, numărul morţilor din Banat se micşora, apropindu-se de realitate. În final, din zecile de mii de victime, au rămas de sute de ori mai puţine!

-  va  urma  -

(continuarea scrisorii)
Înfrigurat, neliniştit, ajung la unitatea lui Sanducu, reuşesc sa-l contactez -era de serviciu la una din intrari- indirect, printr-un gradat care intra în unitate, dupa care sunt trimis de un civil, probabil securist, pe trotuarul de vis a vis, pâna îmi reapare feciorul. Asteptarea de un sfert de ora pe lânga zidul cimitirului mi-a dat posibilitatea de a vedea multe, numeroase femei cu sacose în mâna sau mâini (sâc!) ce se prezentau la poarta principala a unitatii, îsi chemau sotii sau fiii, toti cadre, stateau câteva scurte momente de vorba, dupa care o luau spre case, îngrijorate  dar mai ales suparate ca tocmai în preajma sarbatorilor ramân cu toate pe cap: cozi, copii, veghe înfricosata, câte si mai câte altele. Era pentru prima data când vedeam asa ceva – oameni oarecum privilegiati cuprinsi de panica unei situatii noi, de frica clipelor ce vor urma

Pe Sanducu l-am gasit  galben si  tras la fata. Cu cearcane mari si pronuntate. Era speriat pâna în adâncul sufletului.

- “Tati, ce se întâmpla? De patru zile nu am dormit decât câteva ore, când si când. Suntem într’o alarma continua! Este adevarat ca armata a tras în oameni neînarmati la Timişoara? Vor sa ne duca  undeva însa nimeni nu stie nici unde si nici când! De câteva ori am pornit motoarele masinilor! Ce va urma tati?”

La acest suvoi de întrebari si afirmatii, drept sa va spun, nu prea stiam ce sa raspund. În camaruta unde purtam discutia (camera de oaspeti de la intrarea principala, în corpul de gardă), câtiva militari îsi faceau de lucru cu reparatii de zidarie, tragând pe fata cu urechea, eu fiind primul parinte de militar în termen intrat în incinta unitatii de mai multe zile. O mică paranteză: în momentul de faţă atât corpul de gardă unde se găseşte cămăruţa proaspăt văruită cât şi o mare parte a zidului de incintă dinspre cimitir (5-600 m) şi  clădirea comandamentului, sunt ciuruite de tirul unor mitraliere de mare calibru, aflate în dotarea secu-teroriştilor !?!?!? care au atacat unitatea?!?!…….?!?!, în zilele de 23, 24, 25 şi 26 dec trecut. Mă repet scriindu-vă că eram toţi într’o totală derivă informaţională. Nimeni nu ştia şi nici mai târziu, până spre după amiaza zilei de 22 decembrie nu s-a precizat poziţia pe care se vor situa forţele noastre armate. Cu lacrimi în ochi l-am rugat pe Sănducu să nu tragă în manifestanţi, indiferent de consecinţele pe care le-ar avea de suportat. Orice, absolut orice este de preferat sprijinirii cu armele a monştrilor ce au dus ţara de râpă, iar acum au organizat şi comandat masacrul de la Timişoara (în acele momente , 19-20 dec, încă se mai trăgea acolo). I-am explicat că va trăi toată viaţa cu chipul celor în care va trage, în faţa ochilor. Cei 3-4 militari ce roboteau cu şpaclul  şi mistria se opriseră din lucru,  trăgând cu urechea  şi sigur îşi făceau procese de conştiinţă : …. ce vor face oare? … ce vor fi forţaţi să facă? ….vor fi puşi să tragă?…. în cine vor trage?….

Am discutat vreo 2 ore, după care am plecat cu inima îndoită, capul vâjâind, pe jos, spre gară. Era ora 16,00 şi mă hotărâsem să plec cu personalul de 16,30 care ajungea la Bucureşti la 19,15. O forfotă greu de imaginat, avea loc atât în piaţa gării, cât şi în gară însă totul se petrecea într’o linişte curioasă.  Ajuns în holul caselor de bilete, o atmosferă stranie m-a cuprins în întregime . Cu mirare am văzut că nu era coadă la niciuna dintre casele de bilete. În acea masă compactă de oameni, nici nu era loc pentru a forma o coadă, chiar una alandala cu care eram obişnuiţi în acele vremi. Aflu cu stupoare că am un accelerat spre Bucureşti la 16,45, de fapt acceleratul de prânz, având 3 ore 1 / 2 întârziere. Am luat cu greu  bilet în acea înghesuială monstruoasă. Casiera s-a uitat mirată la mine spunându-mi că este primul bilet pe care l-a vândut de când a intrat în schimb.

Ce urmează este greu de crezut, însă 100  % adevărat.

Cu o oarecare caznă, ajung pe peronul gării, unde mii de oameni neliniştiţi dar tăcuţi, se uită buimaci în jur. Nu vă puteţi imagina nici numărul imens de cetăţeni, potenţiali pasageri, ce se înghesuiau în nu prea mica gară din Buzău şi nci liniştea, mă repet, parcă prevestitoare de furtună, ce stăpânea această mulţime. Dacă considerăm că în gară şi imediata apropiere a ei se aflau în jur de 5-10.000 oameni, cel puţin câteva sute dintre ei, aveau îmbrăcăminte ce sărea în ochi şi un comportament  dubios.  Erau tineri tunşi scurt, aveau haine noi, purtau cravată (!!), cu  Otheri în picioare şi stăteau parcă încremeniţi,  în mici grupuri de 5-6. Voi mai aminti de ei. Încet, întârziatul meu accelerat , cu ciorchini de oameni agăţaţi pe scări îşi face loc prin mulţimea ce ocupase liniile pe sute de metri. După oprire, pasagerii din interiorul vagoanelor ce doreau să coboare, o făceau pe ferestre, indiferent de sex, sau vârstă, sărind în spinările sau braţele celor de pe peroane care se opinteau pe traseul invers. Majoritatea celor ce aveau bagaje, au rămas fără ele. Este de la sine înţeles că urcarea norocoşilor pasageri s-a făcut în parte, pe aceiaşi cale. Eu m-am numărat printe cei care au “urcat în tren” pe uşă. De fapt am urcat pe jumătate, până în capul scărilor. De ambele mele picioare se ţineau 2-3 alţi “norocoşi”. Unii s-au legat cu curelele de mânerele uşilor.

Gigione, Silvioară, era mai rău decât în cea mai mare aglomeraţie din tramvaiele sau autobuzele Bucureştiului pe care l-aţi părăsit acum 5 ani. Ceea ce vă descriu era la fiecare uşă de pe ambele părţi ale întregului tren!

Într’un târziu am ajuns  la Bucureşti, după orele 22, distrus fizic de epuizare. Pentru un drum de 1 oră 1 / 2, am mers cam 6 ore, în condiţii absolute mizerabile. Era însă numai o parte a calvarului.

Gara de Nord era înţesată de cetăţeni hăbăuci ce se înghesuiau în toate direcţile. Dela mijlocul unuia din peroanele marginale, dinspre Calea Griviţei, unde sosise “acceleratul” meu, până la peronul  metroului am făcut cam o oră! Mii şi mii de cetăţeni ocupaseră întregul spaţiu imaginabil: străzi, trotuare, peroane, scări. Nu-mi pot închipui nici acum ce puteau face toţi aceşti cetăţeni, în zona Gării de Nord. La plecarea mea cu unul din ultimele metrouri –era 23,45-, sute de oameni, dacă nu mii, se înghesuiau, circulând în ambele direcţii, între şi în cele două etaje ale staţiei, ce este una din cele mai mari ale metroului bucureştean. Vă vine să credeţi? Nu-mi pot opri gândul ce zboară spre amicul  Prof. RADU, care împreună cu consoarta-i, “dă-i şi luptă, luptă şi dă-i” , prin diferite BOB.uri, COM.uri sau cu sindicatul Fac., în interminabile şi plicticoase şedinţe, pentru uşurarea vieţii prof. şi studenţilor ro. Ca răsplată a atâtor lupte victorioase, mai pica câte ceva: un doctorat, o deplasare în străinătate, vacanţe preferenţiale în ţară, câteva prime şi  posibilitatea de a putea ingurgita  multă fecalină la mesele festive. Sunt convins că stimabilul, onorabilul, se consideră unul dintre învingătorii comunismului ceauşist, fiind gata să-şi ceară (ne)cuvenita parte.

Las zoologia şi cameleonii pe care-i conţine, pe mâna altora, nu înainte de a relata o interesantă observaţie asupra unei curioase mişcări de securişti, pe care nu am mai auzit-o de la nimeni, în aceste ultime săptămâni. După cum am scris, am coborât din trenul sosit pe a treia linie dinspre Calea Griviţei, exact în dreptul unor  uşi de pe peronul marginal al gării, unde grupe de 5-6 tineri, asemănători celor care mă intrigaseră la Buzău, erau legitimaţi (arătau ceva unora din interior), după care intrau. Voi reveni asupra acestui subiect, într-o scrisoare viitoare, când probabil voi avea mai multe informaţii!

Voi  trece acum spre cele trăite pe viu, în 21 decembrie1989 şi după.

Ajuns acasă mort de oboseală, am adormit buştean, încă de pe scări. …

(va urma)

Cu ocazia împlinirii a 22 de ani din acele zile, iată câteva pagini cu descrieri ale unor situaţii punctuale,  care au fost NOTATE ÎN TIMP REAL, de către mine, Alexandru Andrei. Dacă printre cei ce se vor plictisi cu buchisirea acestor rânduri se vor afla şi alţi participanţi la acele irepetabile momente ce vor putea aduce date în plus, probabil că vor fi primiţi cu braţele deschise, de eventualii scormonitori ai datelor veridice, rămase în aceste cotloane ale NETULUI!

Mini serial asupra “însângeratului decembrie 1989”, aşa cum s-a reflectat în câteva scrisori returnate din drumul spre Germania (*) şi Anglia, în acele zile pline de  răbufniri sângeroase.  Numeroase idei şi afirmaţii pot fi considerate acum lipsite de sens, însă cu peste 21 de ani în urmă, păreau  clare şi fundate pe fapte cât se poate de reale, ce vor rămâne pe veci astfel, nu numai pentru noi, actorii mânuiţi de forţe ce puteau fi doar bănuite ci şi pentru analiştii  din viitor!

Nu am modificat nimic din cele scrise atunci, printre picături şi în mare grabă, dintr-o suflare. Desigur că unele greşeli inerente ce se strecoară într-o scrisoare, în măsura în care le-am observat, au fost remediate În afara notelor de subsol, marcate corespunzător  cu asterix, comentariile pe care le voi face vor apare distinct.

………………………………………………………………………………………..

Bucureşti, 7 ianuarie 1990, duminică dimineaţă.

Dragii mei, Nu am dat curs dorinţei voastre exprese de a aşterne pe hârtie fantasticele clipe trăite efectiv începând cu 18-19 dec. trecut, din dorinţa firească de a lăsa un oarecare timp pentru sedimentarea, pentru cernerea ideilor, faptelor şi zvonurilor. Acum, după trecerea celor aproape trei săptămâni, mă pot mândri (sâc) că am raţionat just! Ce prostie am putut scrie! Ce păcat că nu am pus pe hârtie, ATUNCI intensele trăiri! În continuare iată o mică schiţă  a tumultoaselor ore scurse aşa cum au fost percepute de vechiul vostru prieten ale cărui idei, luări de poziţie şi obiceiuri le cunoaşteţi (e g – discuţia cu activistul Radu ** la revelionul 88-89 de la voi, când am fost un “trouble fete”). Micul nostru ostaş Sănducu îşi satisfăcea stagiul militar în Buzău, urmând să vină acasă ca de obicei într’o mică permisie de trei zile, sâmbătă 16 decembrie 1989, când evenimentele tragice de la Timişoara au determinat MApN-ul să instituie o stare de urgenţă neoficializată, pe întreg teritoriul ţării, suspendându-se sine die orice permisie sau concediu. Totul era însă secret –secretul lui Pollichinelle-, astfel că Doinica şi-a aşteptat soldăţelul până duminică 17 decembrie, fiind convinsă că nu a fost minţită de comandantul  unităţii ***-un maior**** cu care eram în relaţii bune de intrajutorare socialistă (cunoaşteţi sensul exact, o canistră de benzină) -, ce-i promisese ferm că-i dă drumul mai spre seară (discuţie telefonică, sâmbătă la prânz).

Între timp,   duminică şi luni zvonuri din ce în ce mai tulburătoare venite pe diferite căi, de la vecini, colegi – prin telefon -, de la posturile de radio străine şi de la TV rusă şi bulgară, transformaseră fiecare cămin într’un viespar. Nimeni nu mai dormea decât pe apucate, în spatele uşilor închise cu grijă, aşteptând cu sufletul la gură sosirea securiştilor, armatei, ungurilor, ruşilor, bulgarilor, libyenilor, iranienilor, coreenilor, altor galbeni, roşii, negrii, verzi, albaştrii, etc., etc. Zvonurile care circulau în acele zile depăşeau orice imaginaţie!!

Marţi 19 decembrie am plecat spre Buzău cu acceleratul de 11,15, având la mine mâncare şi schimburi pentru soldăţel. În trenul ticsit de călători, se putea auzi musca. Nimeni nu scotea un cuvânt. Toţi se uitau cu teamă în jur, întrucât numărul călătorilor dubioşi –securişti, informatori, miliţieni în civil -care în decursul anilor devenise din ce în ce mai mare-, era acum deadreptul inimaginabil şi grotesc, întrucât reprezenta peste un sfert dintre călători. Până şi mie, oarecum curajos din fire (sâc!), îmi furnica pielea de oroare, gândindu-mă că se pune ceva odios la cale. Deci eu, cu o gură atât de slobodă cum o cunoaşteţi, nu am scos o vorbă, nu am încercat nimic pentru închegarea vreunui dialog chiar nevinovat, deci neimplicat. Toţi eram stăpânişi de un sentiment straniu, o frică plină de aşteptare a unui “ceva”.Patrule de miliţieni înarmaţi până în dinţi,  parcurgeau cu greu culoarele supraîncărcate cu aplaudaci (încă!) speriaţi (încă!). Înfrigurat, neliniştit, ajung la unitatea lui Sănducu………..

……………………………………..

Note tatoneşti scrise azi.

*  =  scrisoarea era adresată unui prieten din copilăria petrecută în Cotroceni, Frankenfeld Georgian, neamţ după tată (fost Prof. Univ. la Conservator), emigrat în Germania la mijlocul anilor ’80, care a avut ocazia să fie coleg, deci să-i cunoască într’o oarecare măsură pe băiatul lui Chivu Stoica şi M. Dalea la Liceul militar de la Breaza în tinereţe şi peste ani, cu Valentin Ceauşescu la IFA Măgurele. Gigeone al meu era un fel de şef de colectiv, fiind ing. energetician, membru PCR. Deşi cu o oarecare reţinere,ani de zile ne-a povestit diferite chestii mai mari sau mai mici cu aceşti fii “ai partidului”.. ..!?

** = Radu (şi atât! – om de vază, prof univ cu greutate şi în ziua de azi – 67 ani) fost coleg de fac cu Gigeone, era preşedintele sindicatului la Energetica din Politehnică care fără a fi pe faţă de partea comuniştilor, susţinea sus şi tare că sindicatele sunt o forţă care se opune într’o oarecare măsură PCR, reuşind să facă viaţa oamenilor mai uşoară. Colosală această gogoriţă care mai punea un pietroi în spinarea bietului aplaudac! Acum R. este Prof. Univ. tot acolo, iar ca şi atunci, în afară de leafa binemeritată mai are banii din meditaţii şi ciubucuri, mari şi numeroase!!

*** = este vorba de unitatea de transmisiuni amplasată vis-a-vis de cimitir, lângă pod, care a fost ciuruită de gloanţele “teroriştilor” care trăgeau din cimitir , din trenuri şi de pe şosea !?!?!? De fapt s-a tras de peste calea ferată de la cele două unităţi militare, topografii şi paraşutiştii, care erau şi ele atacate tot de “teroriştii” care trăgeau din cimitir , din trenuri şi de pe şosea !?!?!?. În realitate transmisioniştii.

**** = maiorul Manole,  comandantul Batalionului de transmisiuni, unitate în care se aflau sub arme, în afară de cei la termen şi de TR.işti şi sportivii din zona, alături de cei cu pile extrem de mari, lipiţi la sau pe lângă “brigada artistică” , era un om destul de corect, însă se mânjea la cadouri mai mici sau mai mari, “primite” de la subordonaţi. Eu sau soţia îi duceam  pentru 3 permisii pe lună ale fiului meu, 2 canistre (40 l) de benzină, adică cca 13 l/permisia.

NB. Despre tragicele evenimente în care au rezultat 4 (patru) dintre morţii ce au reprezentat o parte a „ofrandei” –mii de scuze pentru folosirea acestui cuvânt nepotrivi în acest nefericit context —  Buzăului,  pe maldărul de cadavre stivuite la vedere de iliescozaurul asasin  şi banda sa, pentru acapararea puterii, voi da date aproape 100 % exacte într’un comentariu viitor.

(va urma)

În România, unul dintre motivele (mai nevinovate!) pentru care puteai fi  întors de la aeroport , chiar  de la scara avionului, ar putea fi considerat azi, hilar. Probabil că dealungul întregii perioade ceauşiste, a “pretiniei” cu amicul Gadafi – eu făcând referire la începutul  anilor 1980, perioadă pe care-o cunosc direct,  prin cele patru călătorii dus întors BucureştiTripoli -,  delegaţii de personalităţi ro de diferite ,,mărimi’’ în angrenajul partid-securitate-stat comunist, printr-o contrabandă de “doi bani”, în văzul tuturor călătorilor interesaţi cât de cât de cele ce se petreceau în jur, introduceau în Libya,  bagaje voluminoase de diferite forme şi greutăţi ce treceau prin vamă fără a fi controlate, pe lîngă valizele călătorilor de rând, ce erau puricate în amănunt. Nu am putut înţelege cum de nu se găsea o modalitate mai ferită de a trece acele numeroase colete spre ieşirea din aeroport. Probabil că această activitate era semilegală, o parte a banilor ce treceau în buzunarele ro, nefiind contabilizaţi de stat / secu. Pentru aplaudacii ce eram, aşteptarea trecerii acestor “specialităţi” pe melcul de descărcare a valizelor, nu producea o iritare vizibilă, comportamentul de mieluşel fiind generalizat pentru toţi cei  aflaţi  peste hotare, ce puteam fi oricând luaţi la ochi şi întorşi în ţară chiar din Libya, cu primul avion. Ca majoritatea secretelor noastre, ro ce se loveau de această întârziere ştiau cauza: până nu se termină descărcatul  armelor şi a alcoolului ce intrau ,,secret’’ în acei saci mari, din prelată verde, de tip militar, de forme şi greutăţi  variate, nu începe controlul vamal al celorlalte bagaje. De multe ori, cei ce foiau în jurul acelor saci, intrau în dispute verbale al căror înţeles ne rămânea necunoscut, datorită distanţei la care se purtau şi a zgomotului de fond din acel mare aeroport.

Trebuie să mentionez că în acei ani, aerogara din Tripoli era într-o continuă modernizare şi extindere, lucrările fiind executate în principal de sudcoreeni la standarde ridicate, şi cu o uluitoare rapiditate. În 1981  aici  se aflau în activitate câteva terminale mai moderne decât cele din Zurich, pentru a nu vorbi de Băneasa sau Otopeni, ce erau sub orice critică. Fiecare cursă ce sosea sau urma să plece avea terminalul său (erau cred 4-5 astfel de burdufuri telescopice ce duceau direct la avion, din culoarul ce înconjura imensa sală de aşteptare, aflată  deasupra numeroaselor ghişee de vămuire pentru plecări şi sosiri). Coletele voluminoase şi cu destinaţie deosebită erau preluate direct de vameşii libieni, coordonaţi de cunoscutul şi temutul ,,Cocoşat’’, spaima noastră, a ro, atât la sosire cât şi la plecare. Porecla i se datora poziţiei pe care o lua la controlarea în amănunt a bagajelor mai voluminoase ce nu puteau fi urcate pe tejgheaua de vămuire, ceea ce îl obliga să stea aplecat peste bagajul aşezat pe jos, pentru a putea scotoci  prin el.  Acest ,,Cocoşat’’ era un tip  care ştia relativ bine româneşte, un ciubucar de mare clasă, ce nu se mânjea cu orice, de la oricine. Lucra la sigur, în rest fiind de o excesivă şi absurdă severitate : arunca din bagajele ce urmau să plece sau să vină, tot ceea ce i se ivea pe chelie, cafea, pastă de dinţi, conserve, stilouri, creioane dermartograf, ziare, reviste, cărţi, medicamente, aparate de fotografiat, calculatoare, blugi, haine şi multe altele. Se zvonea că avea o pilă importantă, iar tot ce confisca şi era interesant  sau util, se împărţea ulterior printre ceilalţi vameşi, o parte ajungînd la şefi. La sosire nu prea puteai alege vameşul, însă la plecare se petreceau scene curioase : la unii vameşi erau cozi mari, compacte, în timp ce la alţii se aşezau numai ,,bobocii’’, cei ce nu erau avertizaţi de însemnătatea unei vămuiri mai omenoase. La apariţia Cocoşatului la  unul din ghişee, se  producea o forfotă stranie ce urmărea eliberarea unui spaţiu spre omul nostru, culoar care să dea posibilitatea unor fraieri sau străini să se ducă spre degetele lui, lungi şi lipicioase, cu iluzia unui cîştig de timp. Uluitor era faptul că ungurii, bulgarii, ruşii, cubanezii, polonezii şi alţi călători aproape la fel de sărăcuţi ca noi, nu erau supuşi acestor măsuri aberante de ciupeală. Pentru a fi cinstit până la capăt trebuie să recunosc că noi eram singurii străini care la plecarea din Libya eram încărcaţi cu cele mai bizare produse, în cantităţi industriale. De obicei bagajul de “mână” al “căpşunarilor ceauşişti” care în mod normal ar fi trebuit să conţină câteva obiecte de igienă personală, era mult mai voluminos şi greu, fiind burduşit cu sumedenie de obiecte şi produse.  Şi atunci, cu trei decenii în urmă, aplaudacii ce eram ne plasam pe ultimele locuri ale oricărui clasament, cât de cât onorabil. După noi nu urmau decât cei din populaţiile cu adevărat cele mai sărace ale Terei, faţă de care eram în realitate, fără însă a o arăta, nişte nababi. Mie personal îmi era ruşine să stau la coadă alături de ro de la ARCOM, CONTRANSIMEX sau ROMAGRIMEX (cele trei companii unde ciubucurile erau la îndemâna tuturor salariaţilor), ce-şi tranportau lucrurile personale şi toate cele achiziţionate, în valize de lemn sau în paporniţe uriaşe de pânză groasă pentru prelate, numite gingaş, ,,burţi’’. În plus, majoritatea lor mai aveau diferite plase şi sacoşe ce lăsau să se vadă cele mai urâte şi ieftine mărfuri ce se puteau găsi prin bazarurile din Tripoli, Benghazi sau Sheba. Bogaţii din Lumea Liberă nu duceau cu ei decât strictul necesar, de obicei într-o servietă sau un mic geamantan pentru a nu risca nimic cu imprevizibilitatea recunoscută a vameşilor arabi. Aproape ca aceşti ,,favorizaţi ai soartei’’ se deplasau şi vecinii şi colegii noştri de ,,lagăr socialist’’de la polonezi, bulgari şi unguri la chinezi şi chiar la cubanezii consideraţi cei mai amărâţi dintre noi. Toţi aceştia căutau vizibil să se comporte ca persoane responsabile, oameni ai secolului XX. Din mulţimea de cetăţeni de diferite seminţii ce se aflau zilnic în marile aeroporturi internaţionale, grupurile de români plecaţi pe şantiere puteau fi lesne deosebite, prin numeroasele comportamente atipice civilizaţiei europene, pe care le afişau ostentativ: scuipat, seminţe, suflatul nasului cu degetele ce erau sterse apoi pe pantaloni, etc. Menţionez că mă refer la români autentici, din zonele rurale, unde apa curentă  nu exista, iar grupul sanitar din fundul curţii, printre urzici şi duzi plini de omizi era o coşmelie dărăpănată prevăzută în centru cu o gaură printre scândurile putrezite, prin care se putea vedea şi chiar auzi, viermuiala nenumăraţilor  viermi cu coadă.

România,  ,,Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice’’, Bucureşti, sediul din Coralilor  20, în curte, pe culoare, în birouri,  printre topografi şi nu numai ……
Iarna 1979 – 1980

Luna ianuarie şi o parte a lunii februarie, pentru noi tereniştii din ,,Geofizică’’ era perioada concediilor şi a recuperărilor, legale sau aranjate. La terminarea acestei lungi perioade de respiro, în stilul “heirupist” prea bine cunoscut, toată lumea trecea la treabă, chiar şi peste orele de program, acasă sau la sediul întreprinderii. Primul pas consta în primirea comenzilor pentru fiecare formaţie de lucru. Geofizicienii şi geologii, conducători ai formaţiilor constituite, în funcţie de comenzile primite de la Institutul din str. Toamnei, care la rândul său peria cele primite de la Minister ce centraliza cererile IPEG.urilor regionale, prima verigă superioară a diferitelor întreprinderi ce forfoteau forând ici colo, pentru descoperirea unui eventual Eldorado. Lanţul pe care l-am creionat mai sus, era tipic pentru enorma birocraţie ce înăbuşea iniţiativele sau munca efectivă a specialiştilor din orice ramură a economiei. Topografii şefi de brigăzi, primind comanda de la şefii de Formaţie, începeau pregătirea campaniei de lucru  ce urma în primăvară prin strângerea  tuturor datelor necesare întocmirii  proiectului, de fapt a pieselor de bază – planurile de situaţie – la diferite scări. Totul se făcea manual, în dosare şi  registre trecute la secret, eventual cu folosirea unui cartograf   pentru  materialele  necesitând un aspect mai elaborat,  spre prezentare unor comisii de la diferite alte  Ministere.Eu aflasem că urma să plec ….. cândva,  în Algeria în cadrul Rompetrol ce era de ani de zile, Mecca celor din petrol, indiferent de specializare şi funcţie. Vizibil nu parcursesem niciun pas pe lungul drum spre orizonturi străine. Totul era pe muchie de cuţit (*)  , cum fusese timp de ani de zile. Pe deoparte era ,,originea’’  care constituia un impediment important, la întocmirea listelor iniţiale cu candidaţii la plecarea în străinătate,  iar pe de altă parte, necontenita şi puternica  acţiune a legii  ,,caprei vecinului’’ care-i împingea în faţă pe cei ce se credeau cel puţin teoretic, mai agreaţi de partid, respectiv de aplaudacii  sadea ce-i   sfătuiau în ,,linia PCR’’ , pe decidenţii instalaţi pe mai multe linii, de la Întreprindere, la forul tutelar. Lanţul era de-o lungime impresionantă, astfel încât cei ce erau ,,evaluaţi’’ de fiecare verigă a lui, ajungeau din persoane fizice cu o anumită calitate profesională, cu un anumit statut moral, nişte dosare impersonale unde criteriile de selecţie / departajare erau cu totul altele. Semnătura finală  pentru  posibila ,,plecare’’ era dată de securitate,  care contrasemna  cele  hotărâte de Partid. Avizul negativ al  ,,organelor secu’’ era definitiv. În imensa majoritate a cazurilor nu se putea interveni cu nici o pilă, mai ales de frică.
(*)  = a afirma că hazardul era o componentă esenţială a tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul întreprinderilor, celule ale economiei puternic închistate, guvernate de legi şi obiceiuri absurde —  ce constituiau piese ale unui imens angrenaj ce funcţiona, cum, necum,  în virtutea unui impuls initial bazat pe sacrificii şi elan heirupist – este / a fost o crudă şi pură realitate. Cu adevărat ,,omul sfinţeşte locul (dezvoltarea subiectului, într-un comentariu ulterior!)’’. De o importanţă vitală era ,,la cine’’ poposea cererea, propunerea, sau posibilitatea de a decide, indiferent de domeniul la care ne referim. Cu posibilităţi similare, situaţii identice erau rezolvate în mod diferit. De cele mai multe ori cei ce obţineau un rezultat vizibil mai bun, erau frânaţi, sabotaţi, în final trecuţi pe linie moartă, de obicei prin avansarea în posturi fără răspundere. Cultul ,,nonvalorii cocoţate la vârf’’, păstrat cu sfinţenie până astăzi, ne ţine în loc. Geofizica în care am lucrat mai bine de trei decenii a constituit o oază de linişte, în mijlocul acelei societăţi ro, unde  trebuia să te fereşti de cei din jur. Toate tarele majore ale inumanului stalinism de nuanţă ceauşistă, erau parcă mai estompate în acest colectiv, atât de eterogen ca Geofizica de care vorbesc. Şi acest subiect merită un comentariu mai larg.Spre surprinderea celor ce citesc aceste rânduri, pot afirma că un om ca V. Bercaru, la început securistul întreprinderii,  apoi şeful securiştilor din  întreaga platformă Dămăroaia, cu marile depozite de carburanţi pentru aeroporturi şi tot Bucureştiul, la care au fost ,,repartizaţi’’ fiii primilor doi secu ro ce i-au urmat lui Pacepa, Vlad şi adjunctul său Vasile, a fost construit dintr’un aluat diferit de a altor securei. Eu şi alţi colegi de serviciu care l-am cunoscut, suntem mărturii vii a validării celor scrise mai sus. Au plecat în străinătate, pe rând, în stagii de 2 sau 4 ani, aproape toţi salariaţii. Extrem de puţinii care nu au făcut deplasări au fost ,,beneficiarii’’ unor reclamaţii repetate şi susţinute ale colegilor, rudelor, erau mai  slabi în profesie sau aveau rude apropiate plecate / fugite în occident. Afirmaţia cu Bercaru, ,,securistul cumsecade’’, ar putea avea totuşi o altă explicaţie: un plan diabolic de intoxicare a occidentului, construit cu migală şi atenţie de unii securişti , acţionând coordonat conform unui plan machiavelic,  ce  lăsa în unele sectoare o mai mare libertate, în toate domeniile.
(va urma)

Dintre numeroşii militari şi poliţişti maghiari,  nemţi sau americani  cu care noi, deportaţii   români, mari sau mici  am avut contacte directe în acele tumultoase zile,  atât de interesante pentru un zvăpăiat ca mine, două figuri mi-au rămas bine întipărite în memorie: hidosul neamţ a cărui înălţime nu se mai sfârşea, cu un ochi bandajat şi sprijinindu-se în bastonul cu care din când în când ne ameninţa, care ne păzea pe toţi copiii în timpul zilei şi insul apărut mai târziu, un  imens  negru cu buze groase şi pieptul plin de decoraţii, veşnic înconjurat de un nor de fum scos pe gură şi nas, după zgomotoasele pufăieli dintr-o pipă cu capac, care tot venea pe la contesa unde locuiam, pentru a purta lungi convorbiri la care asistau câteodată mama  şi alţi deportaţi. Nu pot uita că negrul, de fapt americanul, nu avea nicio urmă de simpatie faţă  de noi, românii, considerându-ne încă aliaţii nemţilor. În parte acest sentiment precumpănea printre cei din coaliţia antihitleristă, fiind unul din motivele pentru care repatrierea noastră a necesitat atâtea luni. Din mai până-n octombrie 1945.

Purtarea  nemţilor faţă de foştii lor prizonieri,  devenită tot mai binevoitoare pe măsura trecerii timpului, se datora în mare parte tocmai felului în care eram trataţi de americanii ce se instalaseră în zonă, ca invingători, deci şefi, pentru a nu spune stăpâni sfidători. Sărmanii localnici, după anii de dictatură ce le inoculaseră lor, acel mod superior de a-i privi pe străinii, mai săraci, speriaţi, fără acel  spirit de muncă organizată   având o finalitate, nu puteau pricepe că cei pe care-i trataseră şi  păziseră ca duşmani de război, erau ţinuţi practic  în continuare, într-un  regim de semi libertate şi relative privaţiuni : fără posibilitatea de a umbla după voia inimii, neavând nici un fel de act, deşi toată lumea (nemţii!) căpătase  permise de liberă circulaţie în perimetre limitate din jur. Treceau zilele, treceau săptămânile iar noi, cei peste 90 de români deportaţi, ne aflam în aproape aceiaşi situaţie ca cea din timpul războiului. Nimeni nu mai înţelegea nimic, inclusiv mai marii din MP.ul  american din localitate, care  ne păzea de localnici, deşi aceştia nu făcuseră nici un gest vizibil şi real de inamiciţie

Stalin, fiara roşie, ajungând în bârlogul fiarei brune, Hitler, a reuşit să impună aliaţilor săi o rezolvare sui-generis a problemei prizonierilor de război sovietici: transferarea în URSS, sub pază, ca trădători,  spre  lagărele pregătite din timp, în patria  pe care-o apăraseră până la capturarea lor de trupele germane. De când lumea, în fiecare dintre nenumăratele războaie  ce s-au purtat, au existat prizonieri, de regulă în ambele  tabere  aflate în conflict. Tratamentele aplicate acestor luptători fără şansă de către cei ce-i prinseseră, au diferit între limite extrem de largi, cu unele soluţii uneori greu de imaginat prin duritatea excesivă.  Rareori conducătorii militari care-au reuşit într-un fel  sau altul să-şi recupereze prizonierii, i-au supus la pedepse pentru neşansa de a fi căzut în mâinile duşmanilor, dacă aceasta s-a datorat unor factori obiectivi  de inferioritate, nu laşităţii sau trădării. Tătucul Stalin, sângerosul dictator comunist (*), a reuşit să-i păcălească pe aliaţii care-l ajutaseră să-i înfrângă pe hitlerişti, introducându-i  în aceiaşi oală, pe toţi esticii ce căzuseră în mâna nemţilor, sub diferite motive, în întreaga perioadă a războiului. Conform acestei aberante cerinţe de a asimila toate categoriile de deportaţi şi deţinuţi ai germanilor,  cu provenienţă din ţările estului european, acum ocupat / eliberat de trupele sovietice, cu prizonierii sovietici, consideraţi  trădători, iată că familiile diplomaţilor / funcţionarilor români arestaţi au rămas  în această stare de libertate,  condiţionată de lipirea de glie, glie străină, locuită de oameni ei însişi  la limita sărăciei şi disperării.

Din puţinele discuţii avute acasă, în România, de care-mi amintesc, singura modificare vizibilă  în aspectul diplomaţilor  ro, după  schimbarea „gărzilor” a constat în poziţia trupurilor lor, care s-au îndreptat.  Frica ce-i stăpânise pe adulţii deportaţi, frică ce făcea trupurile mai nevolnice, mai slabe şi  gârbovite, dispăruse în  mare parte, deşi  repatrierea  se tot amâna. Cu noi mai  era cum era, însă colegii mei de bătaie (orfanii nemţi) deveniseră nişte copii ai tufişurilor, care cu încetul s-au evaporat în natură, hămesiţi şi în zdrenţe. Se pare că au hălăduit ani de zile prin Europa, în grupuri (bande, găşti) mai mici  sau mai mari.

Autorităţile hitleriste repartizaseră deportaţii, familiilor germane  ce nu-şi  puteau întreţine singuri gospodăriile,  deci celor care practic îi ceruseră. Acum s-au produs schimbări ale adreselor. La bătrâna noastră contesă, la fiecare masă un mare număr de persoane discutau ore în şir despre tot ceea ce se afla la posturile de radio. Personal nu mi-a rămas în minte decât libertatea pe care-o aveam de a umbla pe unde mi se năzărea, în locuri tainice, întunecoase, pline de obiecte stranii, din vasta proprietate  şi din imediata apropiere. Pentru prima dată puteam cotrobăi în voie, micuţul pavilion din curtea  gazdei „noastre”.  De obicei, mă însoţeau alţi doi trei  copii pe care nu-i pot individualiza nici după chip, nici după sex. Sigur nu erau de origine germană, întrucât eram de mult intrat în acea  blocare maladivă  numai la auzul limbilor germană şi maghiară.

În amintire, totul mi se arată ca într-o deasă pâclă, de unde răsare o căsuţă ca-n poveşti, pe o costişe verde.  Niciodată nu mi-a răsărit căsuţa pe coasta înzăpezită, sau eu bătându-mă cu bulgări, ceea ce denotă, mai mult ca sigur, că numai după sosirea MP americani, am umblat la joacă, prin curte, deci începând din primăvară. Primăvara lui 1945, adică în alt secol, în alt mileniu, în cu totul altă lume.

* = este vizibilă afinitatea morbidă pentru sângele conaţionalilor, pe care l-au vărsat diabolic, fără nicio  reticenţă, a majorităţii comuniştilor ajunşi în fruntea ţărilor  lor, deveniţi fără excepţii demne de a fi luate în seamă, DICTATORI. Nu putem decât să ne înfiorăm gândind numai, la hecatombele cu milioane de nevinovaţi,  produse de Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Gheorghiu-Dej, în dorinţele lor deşarte de a schimba lumea şi sufletele supuşilor. Fără a fi subiectiv, afirmând  că în  sec XX, dictatorii de factură  stângist- proletară  au depăşit la numărul de victime printre cei de acelaşi sânge,  pe omologii lor de  alte  orientări,  mă apropii de adevărul istoric.

Tatonul cu familia