Home

Din copilăria „războinică” a tatonului (1)

Eram odrasla clapauga a secretarei steno-dactilografe a misiunii diplomatice a Regatului Romaniei, din Budapesta. Toata lumea imi spunea „filozoful”, datorita faptului ca ma maimutaream plimbandu-ma tacticos, cu mainile la spate, cu o mina aferata ce parea ganditoare, stiam sa numar facand chiar mici socoteli, stiind poezii in germana si maghiara. Printre straini eram extrem de cuminte, insa printre „ai mei” ca orice mic copil faceam tot soiul de  dracovenii ce scoteau peri albi sarmanei guvernante ce avea grija de mine. Erau ultimele clipe ale unei copilarii fericite in segmentul de viata pana la 5 ani. A urmat un an si doua luni de groaza (23 aug 44 – 5 oct 45)

Intoarcerea armelor de catre armata romana la ordinul M. S. Regele Mihai I, la 23 august 1944, a dus la imediata arestare a tuturor oficialilor romani ce se gaseau pe teritoriile aflate inca sub ocupatia trupelor germane. Si in Ungaria au fost arestati inclusiv membrii familiilor, deci si eu (printre altii si fiul viceconsulului , actorul de azi, Emil Hosu, cu vreo doi ani mai micca mine!! si cele doua surori ale sale). Pana spre mijlocul lunii octombrie am fost tinuti intr’un mini lagar, constituit ad hoc la marginea Budapestei, intr-un triaj de cale ferata, in vagoane ce erau in parte dezafectate, fiind sub paza dubla, germana si maghiara. Din cate imi amintesc (de fapt relatarea ulterioara a parintilor!) nu am suferit vexatiuni majore, exceptand faptul ca nu aveam decat hainele de pe noi si cateva schimburi luate in graba, in cate-o valiza, iar deplasarea in afara triajului era interzisa. Chiar mancarea era acceptabila, gandind ca ne aflam in plin razboi. Singura problema era joaca celor cativa copii romani de 5-10 ani, permisa de cei ce ne pazeau, in momentul intilnirii cu copiii unguri cam de aceiasi varsta, care se lasa cu batai intense, noi ’’detinutii’’ fiind mereu batuti mar. Ani de zile aveam dese cosmaruri cu hidosi soldati (cei reali din Budapesta si  apoi  din Germania ce ne-au pazit erau majoritatea invalizi, scutiti de front, ciungi, schiopi, chiori, unii chiar in carje. Scuze !!) care radeau in hohote in timp ce eram batuti mar, cu o ura dusa la extrem.

Odata cu venirea frigului si relativa apropiere a frontului, pe nepusa masa, am fost cu totii imbarcati in vagoane de marfa, luand drumul Germaniei. Ne deplasam extrem de incet, numai noaptea, ziua fiind garati in diferite zone ceva mai acoperite/ferite, pentru evitarea neincetatelor bombardamente ce aveau loc in intreaga Europa. Calvarul a durat mai bine de doua saptamani, astfel incat am ajuns la Oberschreiberhau la inceputul lui noiembrie. Aici nu am ramas decat putin timp, fiind transferati in Teihnau, un mic orasel unde am fost tinuti pana in mai 1945 de catre nemti, iar din mai la sfarsitul lui septembrie de catre americani, avand acelasi statut cu prizonierii de razboi rusi, care la cererea expresa a lui Stalin, ii tinea in continuare captivi pe ai sai, considerati tradatori, acolo pe unde se aflau, repatriindu-i esalonat, tot arestati, direct spre lagarele din URSS.

Noi romanii eram ai nimanui si nu aveam nicio posibilitate de a reveni in tara neavand nici acte si nici bani, iar Crucea Rosie incepuse sa se ocupe intens de milioanele de detinuti eliberati din lagarele de exterminare (practic se ocupa mai mult de evrei si tigani). In toata perioada august ’44 – octombrie ’45, am primit cele necesare traiului (in cantitati aproape suficiente !! ) de la Crucea Rosie Elvetiana.
Mai bine de cinci luni, adultii ce se gaseau in acel lot de ..(??).. paziti de SS.isti sontorogi (cei valizi erau pe fronturile de lupta), au executat diferite munci in folosul comunitatii germane locale. Mama mea era repartizata in casa/vila unei batrane si stafidite contese. Aceasta plangea cand manca cate o bucatica de ciocolata pe care o primea in schimbul unor cartofi fierti pe care-i dadea cu mare retinere!!. Schimbul era favorabil ambelor parti: SS.ul nu-i dadea contesei, mama unui general neamt, decat o mica ratie de cartofi pentru hrana, iar noi, deportatii hraniti de Crucea Rosie Elvetiana nu primeam decat ciocolata, biscuiti si lapte condensat (calorii multe in volum mic).
Cei cativa copii care ne aflam in acea grea situatie, eram lasati oarecum liberi, sub o usoara paza, insa la cheremul unor copii de aceiasi varsta, insa nemti, din familii disparute pe front sau in bombardamente. Desi au trecut 60 de ani, inca imi amintesc unele dintre corectiile primite. Traumele psihice au fost imense, intrucat eu, care vorbeam oarecum prost romaneste, fiind de la mai putin de doi ani in grija unei guvernante ce nu vorbea decat ungureste si nemteste, nu am mai vorbit in acele doua limbi nici un cuvant, acestea stergandu-mi-se complet din memorie!! Doi trei ani am fost sub tratamentul unor medici pentru a iesi din starile depresive ce apareau si numai la auzul cuvintelor unguresti sau nemtesti. Ideea ca prin hipnoza sa recapat cunostintele din cele doua limbi a fost abandonata pentru a nu-mi produce un eventual alt dezechilibru psihic, mai grav (asta prin anii 46-48, prin Franta).

A urmat era comunista…. si intr-un tarziu, ……. tatonul, topograful de la Geofizica, care povesteste cele de mai sus !

Prin acţiunea unor salariaţi ai Legaţiei României din Budapesta, între anii ’41 -’44 au fost salvate un număr de familii de cetăţeni evrei maghiari, care au primit paşapoarte cu vizele necesare părăsirii teritoriului Ungariei spre România. Aceste eliberări de acte semioficiale, conţinând un ridicat coeficient de risc pentru tânărul secretar de legaţie Berciu Iancu, cel ce răspundea de legalitatea acordării vizelor şi secretara steno-dactilografă Sarmiza Stroe Popescu (mama mea) – divorţată din ’41, când se angajase la MAE prin concurs, de Andrei Gheorghe (tatăl meu), subcomisar de siguranţă în Biroul II / paza personalităţilor (inclusiv din Casa Regală) – erau totuşi cunoscute de un număr restrâns de salariaţi ai centralei MAE, printre care Secretarul General A. Cretzeanu.
Vâltoarea evenimentelor tragice care au urmat a aruncat în derizoriu aceste mici gesturi de împotrivire la începutul Holocaustului care a tocat milioane de vieţi nevinovate. Faptele bune, mai ales dacă sunt făcute pe ascuns, cu modestie, dezinteresat, lasă prea puţine urme pentru a putea fi analizate ulterior. Păcat!
Secretarul de Legaţie Berciu Iancu, devenit din 1946 tatăl meu vitreg, prin căsătoria cu mama mea la Praga, în unele momente de bună dispoziţie, glumea cu mama : „lasă mizonule că Margareta sau altcineva dintre cei pe care i-am scăpaţ va căuta să ia legătura cu noi pentru a face publice acele întâmplări!”. A spus aceste cuvinte, în glumă, cu un râs din ce în ce mai amar, până în preajma decesului său, în 1974.
Ar fi interesant dacă totuşi au mai rămas firave urme despre cele relatate de mine acum!

 

Cu foarte mici modificari, comentariul meu de mai sus a mai fost ’’forumit’’ !

laplopulcuportocale

Reclame

Un gând despre „Budapesta – august 1944

  1. Asa ,deci ..Ai dat iama prin vecini ,in miez de noapte si ..inapoi in „papushoi”!?.. Nu vreti sa taifasuim ?.Vad ca nici la AVP nu se incumeta mai nimeni sa blogareasa..O tema cam grea si..prtentioasa..S-ar cere miniti aprigi si oameni cititi si talentati ca sa faca fata unei asemenea provocari..
    Asa ca a ta ..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s