Home

Dintr-un triaj al Budapestei, la drum printre bombe ..

Si altele, …… ca de obicei

Amintiri străvechi ce se împiedică de mici filozofelnice tatoneşti, ce pot părea juste dacă sunt privite … convenabil, … cu înţelegere.

.

Într-unul din comentariile mele aminteam de lipsa de comunicare reală între generaţiile din sânul majorităţii românilor. În mica mea familie perioada deportării nu a fost discutată niciodată în mod serios, cu date şi nume precise, destinate a fi memorate.

În momentul când am fost arestaţi şi conduşi la triajul de la marginea Budapestei, începutul periplului prin Europa măcinată de bombardamentele aliaţilor, eu nici nu implinisem cinci ani. Deşi se petreceau evenimente dramatice, memoria mea nu a reuşit să le reţină decât într-un mod haotic, potrivit unei selecţii pe care-o consider pe bună dreptate bizară,  însă totuşi normală. Cum gândim la 4-5 ani şi cum o facem la maturitate sau la bătrâneţe! Ce este important, semnificativ în diferitele perioade ale scurtei noastre existenţe? Scene fără nici o legătură între ele, unele absolut insignifiante îmi răsar în minte şi acum, după aproape şapte decenii. Dramatismul altor secvenţe de viaţă din trenul groazei sunt complet şterse de Stăpânul Timp. Ţinerea unui jurnal de către cei în măsură, ar fi fost salutară. Chiar şi notarea de către mine, în perioada tinereţii a unor întâmplări  mai şocante, puteau servi astăzi, cel puţin unor cititori mai curioşi dacă nu unor istorici. Faptul că ulterior în afară de unele mici observaţii şi alea trunchiate, în ocazii deosebite, ale părinţilor, nu am discutat despre acea perioadă nici cu prietenii de joacă sau colegii de şcoală şi nici cu colegii de serviciu, a micşorat dramatic atât cantitatea cât şi calitatea amintirilor. Probabil că în subconştientul tuturor ro profund bulversaţi de regulile instituite de atât de  brutală nouă orânduire ce se instaura, toate datele existenţiale ale anilor trecuţi ce nu se încadrau într-o curioasă şi condamnabilă liniaritate a sărăciei, nevoilor şi umilinţei, s-au transformat în zone întunecate ce ar trebui  ascunse, dacă posibil chiar uitate,  ele constituind potenţiale situaţii putând fi considerate reprobabile, de aici fiind posibilă construirea unor scenarii cu fapte duşmănoase, chiar comploturi, pasibile cu aruncarea în temniţele ce împânziseră ţara. Cu extrem de rare excepţii fiecare familie ce nu se încadra în formula expusă de mine mai sus, a avut de suferit. De la cei mici la cei mari. În primii ani de şcoală am avut neşansa de a mă lovi de un specimen de învăţător care a pus o puternică amprentă asupra evoluţiei mele.  Atât Iancu cât şi Miza, părinţii mei, se loveau şi ei, de de zidurile absurde construite de omniprezenţii politruci roşii, în jurul unor gupuri de oameni. Voi reveni cu alte comentarii asupra unora dintre nedreptăţile săvărşite cu bună ştiinţă şi constant, asupra noastră şi a altora.

La popoarele din Vestul Europei, fapte ale unor strămoşi, evenimente care au marcat viaţa unora dintre ei, cunoaşterea unui arbore genealogic venind din perioade cât  mai depărtate în timp cu situarea precisă a celor ce au trăit / trăiesc, cu un minimum de date despre ei, constituie probleme de interes pentru numeroase familii, aparţinând celor mai diferite segmente ale societăţii. Acest cult al strămoşilor este una din  faţetele benefice ale unui naţionalism moderat ce a dus la realizarea unor construcţii materiale şi spirituale spre care noi, cei de aici, din spaţiul ,,mioritico-caprino-dunărean’’ privim dintotdeauna cu obidă dar şi cu jind. Pentru noi, verile petrecute la bunici constituie, de departe, cele mai importante amintiri ale copilăriei. Trecutul mai îndepărtat nici nu există, este istorie, iar de aceasta au grije specialiştii să ne-o prezinte în culori dintre cele mai favorabile, deşi datele de care se pot folosi sunt aproape inexistente. Ca şi interesul general pentru găsirea şi cercetarea lor REALĂ, fără ideile preconcepute ce ne macină dureros de  ….vii, să zic.

Obosit de atâta filozofeală, voi continua după o pauză binemeritată (oare?) depănarea clipelor trăite, aşa cum încă se mai  agaţă de bătrâni-mi neuroni. Încă ceva: nu ştiu dacă şi alţii care scormonesc în memoriile lor perioade ale copilăriei timpurii, încep să lege unele amintiri, iniţial total disparate şi neclare până la obţinerea unui tablou mai complex, ce-şi dovedeşte oarecum veridicitatea prin evoluţia ulterioară a tuturor participanţilor reali. În acest proces de „reamintire”, apar mici alte scene, comparabile cu ceeace  se întâmplă la povestirea unui vis, care devine parcă tot mai clar, mai lung, mai interesant, de multe ori chiar finalizat.

Pentru a ajunge în triajul ce ne fusese destinat petrecerii primelor săptămâni de detenţie, românii aflaţi în diferite misiuni oficiale la Budapesta, au fost  arestaţi. Acţiunea poliţiei maghiare, asistată de  agenti ai Gestapoului german, a început imediat după reuşita  loviturii date de Regele Mihai, la 23 aug 1944. Fiecare familie având  câte un singur geamantan cu schimburi, împachetate de faţă cu cei veniti să ne ridice, şi cu câte ceva de ale gurii, am fost îmbarcaţi în  camioane şi duşi în  mijlocul unui triaj de cale ferată, unde ni se „repartizaseră” câteva vagoane de marfă, unele încă în stare de funcţionare, „echipate” cu multe paie, un număr de saltele şi câteva paturi metalice pe care am fost culcaţi, noi, cei  câţiva copii. Peste vreo două zile, paiele au fost fost scoase, aducându-se  pentru toţi cei aflaţi acolo, paturi şi saltele. Îmbunătăţirea salutară a condiţiilor de viaţă, s-a datorat prezenţei şi actiunilor de zi cu zi ale reprezentanţilor Crucii Roşi Elveţiene ce ne-a asigurat subzistenţa, începând de atunci şi până la revenirea în ţară (24 aug 44 – oct 45).

Eu la nici 5 ani, m-am bucurat enorm la vederea vagoanelor din jur, la auzul deselor semnale , şuierături şi pufăieli sacadate ale locomotivelor care treceau în zare, de o parte şi de alta a locukui unde ne aflam.. Culmea. Îmi amintesc de numeroasele şi imensele fuioare de vălătuci de fum negru ce mărgineau de fiecare parte locul nostru de campare, printre lătrături şi zbierete ce se ridicau mai mereu, dintr’o parte invizibilă a triajului, de unde se vedea numai un şir de copaci. Ajungea şi la noi, mirosul specific al cărbunelui ars în locomotive. O fericire pentru cei câţiva copii (nu-mi amintesc de nici unul, deşi mă jucam cu ei printre vagoane, când scăpam, spre disperarea părinţilor), dar un sentiment de groază pentru adulţii ce cunoşteau, în parte, atunci, că în acel loc „cu lătrături”, se îmbarcau ţiganii, evreii şi comuniştii ce plecau la muncă în Germania bombardată. Lagărele de exterminare, locul real al destinaţiei acestor îmbarcaţi, nu prea erau cunoscute, ci doar bănuite. Oricum, zgomotele ce veneau de acolo, produceau fiori adulţişor.

În centrul triajului, grupul de bou-vagoane în care eram cazaţi în sistem de semi libertate, cu interdicţia de a părăsi zona, era păzit de un mic număr de soldaţi maghiari, nu prea insistenţi în aplicarea unor reguli stricte. În depărtare se afla paza mult mai serioasă a gării, de o parte locului şi a peroanelor ad hoc de îmbarcare a loturilor spre Germania, pe de altă parte . Deplasarea noastră între şi printre vagoane nu era restricţionată pe timpul zilei, ceeace era o fericire pentru prichindeii neştiutori.

Ca în orice triaj, curiozitatea copiilor unguri ce locuiau în prejma lui îi îndemna să cutreere printre şine şi vagoane (unele dezafectate). Din nefericire de câteva ori au dat de noi, cei câţiva românaşi scăpaţi de sub supravegherea atât a părinţilor cât şi a pazei jandarmilor maghiari. Personal am fost bătut cu sălbăticie de vreo două , trei ori, bolind zile întregi în „casă”. De atunci a început refuzul meu obstinat (maladiv) de a mai vorbi ungureşte şi nemţeşte, cele două limbi ce-mi erau tot atât de cunoscute ca româna, fiind crescut cu guvernantă săsoaică, încă din leagăn. Tatăl meu Andrei Gheorghe era detectiv în Biroul II, paza personalităţilor, din Siguranţă, iar mama mea Andrei Sarmiza (până la divorţul din 1940, când eu aveam 1 an), era secretară steno-dactilografă la cabinetul unui ministru adjunct din MAE, din 1941 detaşată la Legaţia României din Ungaria, la Budapesta. În acele vremuri tulburi se muncea intens, aşa încât eram toată ziua cu săsoaica mea, masivă, cu vorbă guturală într-o limbă română aproximativă, plină de onomatopee, care m-a avut în educaţie până în primăvara lui 44, când m-a „pierdut” într-un magazin la Budapesta, producând o mare derută iniţial în Legaţie iar ulterior în poliţia maghiară. Toată tevatura s-a  datorat faptului că eram foarte clăpăug (în 46 am făcut o operaţie estetică, la Paris!!), semănând a evreu!!! Nu eram …. şi nu sunt …! Nici ţigan!  În acei ani, antisemitismul nazisto-hortist (real!), formase echipe mixte de poliţişti maghiari si germani  ce străngeau de pe străzile oraşelor toţi „dubioşii”: fără acte, persoane semănând  a evrei sau ţigani, vagabonzi, dezertori, etc. Eu, un pici, mare clăpăug, vorbind cu accent stricat  maghiara, germana şi româna, eram exact ceeace căutau ei: un dubios! Am fost găsit spre noapte, flămând şi înfrigurat, pe treptele de la intrarea unui părculeţ la o distanţă bunicică de locul de unde plecasem  hai hui, urmând un timp o altă femeie, cu o îmbrăcăminte asemănătoare bonei mele. Deşi în relaţii bune, mama a renunţat la serviciile ei, ea plecând în ţară, în felul acesta scăpând de deportarea noastră, survenită după 23 aug.

Mai ales după bătăile căpătate, plictisit de viaţa din triaj,devenită searbădă, îmi întrebam insistent mama, spre disperarea ei: „noi când plecăm cu trenul, mamă?”.  Gândul că vom urma calea celorlalţi, cu urlete, câini şi zbierete, spre o destinaţie oarecum necunoscută, îi teroriza pe toţi adulţii din „lagăr”. Aici, chiar dacă sub pază, având vizitele dese ale elveţienilor care ne alimentau,  drept puternic suport moral, ne simţeam oarecum la adăpostul războiului pe care-l simţeam doar când priveam la valurile  avioanele care ne survolau din când în când,  fără a ne bombarda. (A vorbit povestitorul de acum. Atunci zborul avioanelor era o încântare pentru mine! Războiul nu exista!)

Într-una din zile, totul s-a schimbat pe neaşteptate, într-un ritm aiuritor.

Reclame

3 gânduri despre „Budapesta 1944 (3)

  1. Buna seara ,tatonul aa !
    Am zabovit putin cam mult 😉 la una din postarile dv. unde am si dat un raspuns ..Nu este ptru R.Humor ,ptru ca mi-am dat seama ca nu se merita sa-mi mai pun sufletul si mintea cu el..Raspunsul a fost unul de multumire si recunostinta ptru dv..
    Referitor la continuarea povestii de viata si a peripetiilor din copilari dv. ,marturisec ca le urmaresc cu interes si ca ma simt captivata de ele ca de un film de suspans..
    Spuneti ca va pare rau ca nu aveti mai multe jurnale sau documente ramase din acele vremuri care acum ar fi fost marturii de mare valoare istorica ptru noi cei de acum si ptru cei care vor veni..
    Si eu am multe de povestit despre perioada aceea ..Fam.mea cit si a sotului meu au avut f.multe de indurat ,nu numai bunicii si parintii ,dar si copii..Norocul meu a fost ca m-am nascut ceva mai tirziu ,dar verii mei mai in virsta ,au avut de suferit din cauza unchiului lor si al meu ,gen.Zamfirescu ,fost detinut politic ..Nici noi nu stim prea multe ,ca de altfel nici sotul meu despre unchiul lui si el detinut politic ,ptru ca au vrut sa ne protejeze ..Vorbeau in soapta si ei insisi si-au impus sa uite..Acum ,iata ,avem noi prilejul sa le povestim ,dar stau si ma intreb :Ei ce ar spune ?Ar fi multumiti, sau s-ar supara ca le rascolim viata si nu-i lasam sa „doarma „linistiti ?

  2. O zi bună în continuare, Stely

    Nu cred că merit atâtea laude.
    M-am apucat şi eu de povestit văzând cum sumedenie de români şi francezi (acum câţiva ani am vizitat câteva bloguri în l franceză) scriu tot felul de chestii care nu prea au miez, sau dacă au , îl au stricat (pentru „gustul” meu).
    Mi-am propus să mă limitez la relatări din „vasta” mea experienţă de viaţă, pe de o parte, iar pe de alta să comentez politică. Totul cu sinceritate, fără a ascunde ceva (exagerez – unele mici amănunte strict personale, chiar trebuiesc ascunse).
    Rezultatul pare dezamăgitor, la prima vedere: am fost insultat, ignorat şi banat pe mai multe forumuri, fără ca eu să fi folosit cuvinte grele împotriva vreunui user sau admin din acel spaţiu. Dacă un gigant al învolburări cuvintelor în fraze pline fiecare de-un tainic înţeles, precum AVP, a păţit-o mult mai rău, eu, un mărunt scrib, ce pot zice?

    Sunt un moş aricios. Ca dovadă voi combate cu tărie afirmaţia pe care-o găsesc exact pe calapodul nefericit al resemnării românilor, dealungul întregii lor / noastre istorii (reale, nu cosmetizate!), în sensul că vieţile, prin faptele, spusele, găndurile strămoşilor noştri mai apropiaţi sau mai depărtaţi în timp, ar trebui să rămână ascunse, necunoscute, pentru a nu-i deranja în somnul lor de veci! Tocmai aici este o faţetă a imensei diferenţe dintre civilizaţie şi barbarie. Dacii au trecut precum gâsca prin apă, mai bine de zece secole. Au tăcut în bordeie, cu vitele lor slăbănoage. Nu au lăsat nimic, în afară de limbă! Ca să fiu şi mai ghimpos, cred că MULŢI ar fi mulţumiţi să nu spunem / scriem nimic despre ei. Dar este bine, este normal?

    Am exagerat grotesc, pe lângă sâmburele (imens!) de adevăr. Sper să nu te superi. Ăsta-i tatonul!

    Sănătate soţului, refăcut după operaţie!

  3. Eu nu cred ca sunteti pe atit de „aricios” pe cit spuneti.. Daca chiar este adevarat, inseamna ca eu, o fire destul de vesela si vorbareata ,am inclinatie catre ..”ariciosi”?! 🙄 Dar,de ce nu cred ca nu sunteti aricios ? Din simplu motiv ca ,iata, in compozitiile dv. sunteti si sobru si meditativ ,dar si plin de umor fin , citeodata si autoironic si expansiv.. In fine,cred ca am o alta perceptie a cuvintului, gindindu-ma la faptul ca asociez sobrietatea si mutenia cu „ariciosenia”..
    Sunt de acord cu demersul dv. de a aduce la lumina evenimente petrecute in anumite perioade istorice si pe care le-ati trait ..Nu asa se scrie istoria ? Din marturii si inscrisuri ,direct de la sursa ? Iar daca ele sunt relatate cu acuratete si talent narativ ,cu atit mai bine ..
    Asadar ,voi fi aici sa ma conectez la istoria traita de dv.si de vasta si minunata dv.familie ,precum si de prietenii ,vecinii sau simplii trecatori anonimi..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s