Home

-continuare-

Câteva săptămâni de triaj total neprietenos, prăfos, pietros, buruienos, zgomotos, plicticos dar în esenţa lui, fioros şi belicos, adulţii ce luau mai mereu legătura cu cei de la „Crucea Roşie Elveţiană”(*) şi ei în totală necunoaştere a intenţiilor nemţilor, erau îngroziţi de soarta ce ne putea aştepta, în cazul deplasării în acele vagoane mizere, spre cine ştie ce închisoare sau lagăr. Părerea mea tatonească de acum este că soarta noastră atârna de un fir de aţă, în acele momente noi fiind la cheremul oricărui german cu o funcţie cât de cât importantă. Eram uitaţi de lume, rupţi de ea, exceptându-i pe acei minunaţi misionari ai „C.R.”. Pentru mine, călătoria cu trenul ar fi însemnat o mare bucurie, sentiment confirmat de amintirile care mi-au rămas pe deoparte din triaj, cu bătăile primite, zbieretele şi zgomotele curioase ce veneau în unele zile şi nopţi dinspre liziera unde nu aveam voie să mergem, iar pe de altă parte din călătoria în sine,  ce până la urmă a avut loc.

Drumul de cca 1500-2000 km până-n Germania, l-am parcurs în cca 2 săptămâni, dacă îmi amintesc bine spusele babacilor. Părea interminabil, ca un coşmar ce nu se mai încheia. Micuţa noastră garnitură oprea aproape exclusiv prin mici gări şi pădurici de pe traseul extrem de sinuos pe care eram conduşi, mai mult pe linii secundare, evitând gările importante. De multe ori traseul pe care-l străbăteam se bloca în câte un pod sau o porţiune de cale,  deterioarate de necontenitele  bombardamente aliate, caz în care aşteptam terminarea reparaţiilor dacă erau minore sau eram întorşi din drum, folosind altă variantă. Este ridicol ceeace spun, dar probabil că tocmai  această lungire la limita suportabilului a drumului groazei, ne-a ferit de unele pericole. Intrarea şi călătoria pe reţeaua principală a căilor ferate germane s-a făcut rar, cu mari aşteptări, în special în timpul zilei, când numeroasele garnituri cu materiale de război şi soldaţi nu se deplasau, decât în momentele rare, când aviaţia aliată nu era prin apropiere

Din timpul interminabilei călătorii, am unele scene în minte şi acum, după aproape şapte decenii.

Eu fiind un copil extrem de neastâmpărat, cum oprea trenul,  căutam să sar din vagon, ceeace în majoritatea cazurilor era extrem de periculos datorită distanţei până la rambleul de grohotiş specific căilor ferate. Odată, într-o pădurice, am reuşit să sar din vagon şi să fug printre copacii şi ierburile din apropiere. Mama a început să strige după mine, însă în zadar. M-am depărtat în pădure. Paza SS  pe care-o aveam (asta pe tot intervalul deportării), era formată din soldaţi inapţi de front prin inabilităţi fizice vizibile. S-au purtat omeneşte cu noi, în tot acest timp. Este de la sine înţeles că la oprirea trenului, nu se permitea coborârea din vagoane, fără acordul lor. Obţinând permisiunea de-a mă readuce în „convoi”,  trei dintre bărbaţii din vagoane au plecat în căutarea mea, cel care m-a găsit fiind chiar viitorul tată vitreg, Iancu Berciu, care mai tărziu îmi amintea mai în glumă, mai în serios, la numeroasele pozne şi drăcovenii pe care le făceam: „mai bine ar fi fost să te fi lăsat atunci în pădure”. Urma o variantă hazlie din partea mamei, dacă era pe fază: „dacă ai fi făcut asta, nu te mai luam de soţ”, sau după caz, mai scurta: „era mai bine”.

Am asistat de jos la mai multe spectaculoase lupte aeriene, cu avioane „victime” ce se prăbuşeau rostogolindu-se în flăcări. Priveam toţi, cu sufletul la gură. Parcă am  zgomotul în urechi. (! Probabil şi de la filmele văzute ulterior!!)

M-a impresionat puternic, în aşa fel încât scena mi-a rămas intipărită în memorie, staţionarea într-o pădurice, timp mai îndelungat, lângă un şir de vagoane parcă mixte, normale, de marfă şi platforme descoperite, unde erau amestecaţi soldaţi înalţi ce cântau frenetic, cu tot felul de maşinării (probabil tancuri, tunuri şi alte materiale). Din câte îmi amintesc, noi eram ascunşi în vagoanele noastre, fără a face niciun zgomot, ceeace îmi părea curios, în toată hărmălaia făcută de vecinii nemţi.

Cea mai pregnantă amintire cu care am rămas după acest drum, infiorător de fapt, dar mai puţin resimţit de copilul ce eram, a fost setea perpetuă şi o relativă „foame”, ambele datorate alimentaţiei noastre, bazată pe biscuiţi tari şi fără gust, ciocolată şi lapte condensat, de la „Crucea Roşie Elveţiană” , cu extrem de puţini cartofi fierţi şi varză crudă,  „mâncare” dată uneori la schimb, de către nemţii din pază.

În mod sigur, acel drum a fost o grea încercare pentru toţi cei ce l-au făcut, în afară de cei câţiva copii, pentru care a însemnat o joacă interesantă,  ceva mai lungă, cu soldăţei şi trenuleţe din  realitate.

Este aproape ruşinos să nu poţi povesti prea multe, despre un astfel de drum. O întâmplare ce se iveşte odată în viaţă, unor „aleşi” ai sorţii! Parcă am fi stat mereu ascunşi, vinovaţi fiind şi deci cu frica în sân. Ca toţi aplaudacii ce am devenit

* – nu ştiu dacă în timpul WW2 cei care mai încercau să îndulcească pe ici, colo (extrem de rar, după infimele posibilităţi oferite în special de nemţi, japonezi şi ruşi ) viaţa prizonierilor era „Crucea Roşie Elveţiană” sau o „Cruce Roşie” rămasă ca o relicvă a Ligii Naţiunilor. Oricum cei de care vorbesc erau elveţieni iar sediul lor era la Geneva. Nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta cu părinţii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s