Home

Doamnă Pr. Dr. Adina Berciu,

Cu speranţa că nu te vei supăra, voi trece la un limbaj direct, la pertu, uzitat în lumea virtuală, în special de la cei mai în vârstă spre mai tinerii interlocutori / cititori sau între cei aflaţi într-o cât de mică relaţie de rudenie, chiar prin alianţă. E.g.: naşi – fini, verii între ei, etc. Noi suntem veri prin alianţă.

Datele referitoare la situaţiile şi întâmplările de acum mai mult de şase decenii, postate de mine pe acest blog sau pe alte platforme ale spaţiului virtual, conţin amintiri  pe care în limita rezonabilului am căutat să le feresc de exagerări sau idei preconcepute. Am pretenţia să afirm că în imensa majoritate a cazurilor am reuşit să feresc comentariile mele de voluntare deplasări din realitatea acelor zile. Pentru a înlătura puţin din vălul aşternut de trecerea timpului şi de opţiunile personale ale celor ce  astăzi suntem produsul propriilor acţiuni, dar şi a istoriei ce a bulversat  total unele vieţi, voi puncta unele momente sau situaţii care în viziunea mea sunt fără putinţă de tăgadă. Nu putem lăsa ca ISTORIA indiferent cărui domeniu de activitate să fie relatată dintr-un singur unghi, şi acela alterat de neconcordanţe.

În cele de mai jos  nici cel mai mic cuvânt nu s-a depărtat de adevăr.

Departe de mine intenţia de a comenta valoarea dovedită şi recunoscută a omului de ştiinţă Dumitru Berciu, formatorul unor generaţii întregi de istorici. Însuşi modul colaborării cu fratele său Iancu, aşa cum reiese din amintirile mele, denotă că Dumitru a reuşit să-şi impună aproape total viziunea asupra celor tratate în comun. Chiar şi în domeniul deconturilor materiale interfamiliale, total defavorabile fratelui mai mic. Faţă de numărul lucrărilor de referinţă ale istoricului Dumitru Berciu, aportul fratelui său Iancu este nesemnificativ, reducându-se la o serie de capitole din cărţi sau articole, publicate după 1950 şi mai ales după mijlocul anilor 60, inclusiv un număr de traduceri.

Adina, relaţiile glaciale dintre mama ta, Lucica şi Sarmiza, mama mea, s-au datorat ideii că Iancu a făcut o mezalianţă, căsătorindu-se cu o secretară stenodactilografă, divorţată şi cu un copil (eu!), chiar dacă această femeie era o persoană extrem de inteligentă şi competentă, preţuită de toţi diplomaţii din conducerea  MAE, în 1946 făcând efectiv parte din delegaţia României la Conferinţa Păcii de la Paris, condusă de Tătărăscu, atunci ministru de externe. Este evident că mama MIZA, extrem de inteligentă şi sociabilă, umblată prin întreaga Europă, încă de copilă, dar fără o cultură academică cât de cât solidă, nu s-a putut împăca cu rolul de paria al familiei de istorici BERCIU. Strânsa prietenie cu ilustra familie Cretzianu, cimentată de anii lungi de negoţ duminical cu lucrurile rămase prin casă,  din nămolul sau praful talciocului fundului de Dudeşti, la capul tramvaiului şi Bucureştiului, iar mai apoi, de  colaborarea (absolut cinstită!!) în traduceri şi dactilografieri de materiale diverse, iar ca un corolar, blănurile şi bijuteriile (vândute până ultima!)  existente prin 49,  la întoarcerea în ţară, producea fiori celor ce plecaseră pe drumul nou, presărat cu lozincile ce ne-au dominat viaţa, decenii în şir, păstrate din păcate la loc vizibil şi în zilele noastre, pe ici, colo.

Dintre cei trei fraţi Berciu ce au urmat aceleaşi studii, sub pulpana ocrotitoare a celui mai mare, Dumitru, cel mai sclipitor era micuţul Iancu, care ajutat şi de  o conjunctură specială în programa claselor liceale, reduse numai atunci cu un an, iar mai târziu, terminarea studiilor de drept, litere şi filozofie în timp record, a devenit cel mai tânăr secretar de legaţie în MAE, în urma unui examen extrem de dur, pentru accederea în selecta lume a diplomaţiei (adevărate, nu cu izul incompetenţei din decursul anilor  erei  sângerânde a comunismului). Pulpana lui Dumitru nu are nimic pejorativ. Din punct de vedere material, el cel mare, asistent la un birou de avocatură în perioada studenţiei, completa nevoile financiare ale celorlalţi. Sursa de bază a finanţării, tatăl Badea Berciu, agent veterinar în sărăcăcioasa comună mehedinţeană Bobaiţa, nu era îndestulătoare  pentru trei tineri.

Între câştigul unui diplomat şi câştigul unui profesor a existat întotdeauna o mare diferenţă, în favoarea diplomatului, desigur! Mai ales în timpul WW2, iar foametea din 1946-47, a făcut ca diferenţa dintre cele două venituri să devină enormă. În acele vremuri de inflaţie galopantă, Iancu, un om absolut extraordinar, de-o bunătate şi inteligenţă greu de imaginat, a trimis fraţilor din ţară sume de bani adevăraţi cu care se puteau face o serie de achiziţii. Acelaşi lucru l-a făcut şi mama Miza cu surorile ei, ambii fiind în final în aceiaşi situaţie! Nu insist eu acum în a detalia ce s-ar fi putut face cu bani adevăraţi, pe timpul foametei dublate de o inflaţie nebună. Nici părinţii mei nu au insistat când la întoarcerea în ţară, rudele au dat din umeri, când nu au putut deconta promisiunea de achiziţionare a unei case. În anii de care vorbesc: 45, 46, 47 apartamentele, de fapt toate casele  din Bucureşti ajunseseră la preţuri derizorii. Sumele primite de Dumitru şi Ion au fost cam de aceiaşi mărime, Ion reuşind ca imediat după seceta şi atacul de filoxeră din 46 ce i-a distrus întinsa vie, s-o replanteze, prin acel ajutor financiar relativ important. Noi, repatriaţii, am locuit foarte scurt timp  în casa lui Dumitru, împreună cu familia lui, după care  ne-am mutat în apartamentul de trei camere din Cotroceni, PROPRIETATE a lui Dumitru, unde după vreun an de discuţii aprige ne-a trimis PENTRU O SCURTĂ PERIOADĂ, într-o cameră, un prieten de-al socrului, D.nul Nicolaie Tatelbaum, un bătrân evreu extrem de simpatic,  din Chişinău, care prin această mutare, eliberase un spaţiu pentru ce-i ce l-au trimis, fratele Dumitru şi cumnata Lucica, „înghesuindu-ne serios pe noi”. Prin 55, 56 chiar dacă d.nul Tatelbaum a murit, camera a fost închiriată unor alţi chiriaşi, de cel ce cumpărase apartamentul, oarecum pe şest, un anume Gheorghe, şoferul lui Emil Bodnăraş, cu care ne-am trezit într-o bună zi la uşe. Au urmat ani de zile de procese pentru  evacuarea noastră într-o insalubră cămăruţă de prin Ferentari.   Naşterea întâi a surorii mele Lucreţia, colega ta de liceu, Adina,  iar după doi ani a fra.telui Bogdan, a aglomerat cele două camere despărţite prin glazvand, la limita suportabilului. Comunismul era în plină înflorire! Nu cred că a avut cineva remuşcări că Iancu, fostul prim secretar de legaţie şi familia lui a ajuns să locuiască în condiţii evidente  de promiscuitate. Pe undeva a dăinuit şi probabil mai dăinuie sentimentul că „situaţia a reintrat în firesc”, fiecare primind ceeace a meritat, mai ales mama Miza cu bijuteriile şi blănurile pe care le etalase prin saloane din ţări străine, la chefuri şi recepţii. Fie-mi iertat acest gând ce nu-mi aparţine!

Adina, tu vorbeşti de iluzorii acte de caritate iar eu relatez fapte reale, dintr-o viaţă amărâtă a unui om minunat, mort  aproape cu telefonul în mână în faţa maşinii de scris, la 61 de ani.

La împlinirea vârstei de 60 ani, profesorul de istorie  Iancu Berciu a fost nevoit să iasă la pensie, întrucât fusese repartizat cu ore la 4 (patru!!) licee aflate în diferite colţuri ale Bucureştiului!!! A încercat să reziste cam cinci luni, însă nu a mai putut continua, în martie 73 s-a pensionat şi a murit după cum am arătat mai sus, pe 1 aprilie 1974. Asta în timp ce fratele său Dumitru Berciu era de ani buni, Decanul Facultăţii de Istorie, iar cumnata sa, Lucica Berciu, Profesoară Universitară de limba germană la ASE.

Dumitru, considerat de tine că ar fi fost filantropul familiei, cel puţin spre Iancu nu şi-a arătat această faţetă a caracterului. Sărmanul „numai profesor de liceu” era într-o perpetuă supărare că munceşte ca un rob, de pomană şi fără ca vreodată să fie trecut coautor sau colaborator („Iancule, cum să te trec, nu ai un nume dar în schimb ai un trecut dubios cu diplomaţia şi străinătatea”  şi  „ştii că ăştia nu prea dau bani, mai aşteaptă şi tu”), aşa, de formă. Este de la sine înţeles că nu i-a scris, rescris şi rerescris (cf.  indicaţiilor ce se tot dădeau pentru aproape fiecare apariţie de către „specialiştii roşii”)  decât o mică parte a lucrărilor. Pentru acest efort, sumele primite erau dacă nu simbolice, cel puţin ridicole. Efectic Iancu a făcut congestia cerebrală ce i-a fost fatală, în seara zilei de 31 martie 1974, la 61 de ani, după o discuţie telefonică cu Dumitru, având în faţă, pe biroul său, maşina de scris cu pagina 65 a manuscrisului lucrării „Lumea Celţilor” pe care o concepea. Cartea a apărut anul următor (1975, sau 76 – cred!) cu o mică dedicaţie pentru fratele mai mic, singura, din întreaga activitate de colaborare. După o perioadă i-a dat mamei Miza suma de 6,500 lei pentru aranjarea mormântului (criptei) şi a pietrei tombale din cimitirul Sf. Vineri.

Adina, despre Ionică Berciu, pe care l-am văzut în copilărie, asta doar probabil, nu sunt sigur, cel pe care-l numeşti un  „f. mare ţărănist”, ştiu doar că a pus umărul la trecerea PNŢ.cd în afara scenei politice parlamentare. Mi-a rămas în minte confruntarea la TV dintre Ionică Berciu, Preşedintele Comisiei Parlamentare pentru Sănătate şi Victor Ciorbea, fost Prim Ministru, cu ocazia întocmirii listelor pentru alegerile parlamentare din 2000, în Jud. Alba. Disputa era pentru LOCUL 1 pe respectiva listă: Ionică era pare-se şeful organizaţiei Alba a PNŢ.cd, iar Ciorbea „doar” fost PM. A fost o dispută de tot râsul, ce mi-a rămas în minte. De fapt o luptă caraghioasă pentru nimic, ţărăniştii rămânând fără portofolii parlamentare, de atunci încoace.

Dr. Ionică Berciu a fost singurul membru al familiei Berciu care a venit la locuinţa  lui Lucreţia Berciu, după moartea ei, în noiembrie 1998, pentru a prezenta condoleanţe. Un gest frumos.

La înmormântarea lui Iancu Berciu, aprilie 1974, au fost prezenţi din partea familiei, doar Dumitru  şi Ion de la Alba Iulia, printre căteva sute de profesori,  foşti elevi şi chiar unii foşti diplomaţi ce se aflau în ţară şi mai trăiau!

Eu, Andrei Alexandru, crescut de la vârsta de 6 ani de Iancu Berciu, un adevărat om, de-o mare cultură şi de-o modestie fără egal, am imensul regret că nu i-am urmat TOATE poveţele, rămânând angrenat în bucuriile unei vieţi relativ tumultoase, din aproape în aproape, totuşi cu satisfacţia  de a fi mers şi de a  merge NUMAI ÎN PICIOARE, fără nicio abdicare de la buna cuviinţă şi de la adevăr, ceeace mă face să pot privi pe oricine în ochi, fără a mă ruşina. Tot acest sentiment mă face să pot scrie ceeace scriu, începând din 2004.

Adina, dacă vei găsi o singură propoziţie depărtată de realitatea de atunci, chiar filtrată de Rodica , Ionică sau Lucica, te rog s-o expui. Este de la sine înţeles că dacă nu vei găsi nimic deformat în neadevăr, sau exagerat, vei lăsa comentariul meu fără răspuns.

Cu respectul cuvenit unei verişoare prin alianţă,

Multă sănătate tuturor,

Sandu Andrei

Reclame

2 gânduri despre „Scrisoare

  1. 18 feb 2010

    Adina,
    Sunt nevoit să mă repet. La cei 71 de ani pe care-i voi implini in curand, nu pot „vorbi” decat la pertu cu o persoana de care sunt totusi legat prin unele firave legaturi, mai mult imagistice (nu imaginare!), chiar daca aceasta persoana este o doamna.
    Te rog sa ma scuzi nu pentru cele scrise ci pentru tacerea pe care-am pastrat-o atatea zile. Am o gripa afurisita care de abia astazi incepe sa se domoleasca, permitandu-mi activitatea la tastele calc.
    Tot ceeace am afirmat despre tatal tau, este viziunea mea, care copil fiind am asistat la discutiile din micuta noastra casa, unde locuiam ca sardelele. Nu numai la discutii ci si la mici tranzactii extrem de periculoase, in care eram curier. Fara indoiala este probabil putin deformata, insa lipita de realitate.
    Departe de mine gandul de a minimaliza , eu, un nimeni, istoricul cunoscut de-o lume intreaga. Chiar am afirmat ca aportul lui Iancu la opera stiintifica a lui Dumitru, a fost NESEMNIFICATIV, ceeace este suficient. Asta nu inseamna ca nu au avut loc nenumarate discutii in contradictoriu, intre cei doi. Nu s-ar cadea sa-ti spun eu, oaia neagra devenita berbec batran, ca in afara de gasirea si analizarea printr-o munca titanica, extrem de solicitanta, a unor piese arheologice unicate, urmeaza un proces aproape tot atat de important de interpretare a datelor , de legare a lor in retelele informationale ale lumii stiintifice, cu o tenta de autenticitate si modernitate, pe cat posibil distantate de curentele nationaliste cu iz politic evident. Si aici Dumitru era de departe vioara intaia, admitand totusi si unele idei venind de la Iancu, daca nu erau ‘’deviante,,. Era vorba desugestii asupra fondului cercetarii, nu de aspecte legate strict de sapaturile arheologice. De cate ori ii erau acceptate opiniile, Iancu avea un stil aparte, copilaresc, de a-i anunta mamei Miza acest lucru: isi freca mainile, cu un ras plin de semnificatii. Cei din preajma intelegeam despre ce era vorba si ne bucuram si noi ca l-a „invins” pe omul de stiinta, desi nu participase la sapaturi ci doar se documentase prin zecile de carti si reviste de prin biblioteci, punandu-si si mintea la munca.
    Cele de mai sus s-au petrecut ani lungi, incepand cu de prin ‘60, cand nu mai era periculos sa ai relatii cu un ‘’fost’’, indiferent ca-ti este ruda.

    Voi continua aceasta misiva, după însănătoşirea totală.

    PS. Ionica, la moartea lui Lucky i-a spus sotiei mele ca i-a anuntat si pe ceilalti din familie de neasteptata tragedie, urmand ca si Mihai sa vina (parca). Peste un an (aug 99), la moartea lui Bogdan (la Londra), legaturile erau deja rupte, nu era un subiect .

    Multa sanatate familiei!
    sandu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s