Home

 

Pt Adina,

  continuarea răspunsului la scrisoare, DAR   ÎMPREUNĂ

      cu alte amintiri dureroase, dintro epocă întunecoasă şi neomenoasă, cu multă  lume lunecoasă

Concepută  extrem de greu, între  4 şi 26   Martie  2010, în timpul unei lungi convalescenţe grefată pe medi(c)(T)aţie

 

Mai bine de trei săptămâni am încercat să găsesc calea pe care-ar trebui s-o apuce urmarea scrisorii spre Adina Berciu, ca răspuns la o referire vizând coaliţia unor oameni răi, porniţi să întineze memoria tatălui său, rămas pe bună dreptate în  memoria  familiei  Berciu şi a imensei  majorităţi a studenţilor şi tinerilor cercetători ce i-au trecut prin mână,  „reputatul  istoric  Dumitru Berciu,  ce şi-a jertfit o bună parte a vieţii –  studiului şi catedrei”:

 

„Este nedrept să-i întinați amintirea si sa procedați la fel ca cei de la Fac. de Istorie, cum ar fi Zoe Petre, Lucian Boia, si alţii care l-au scos din biblioteca si bibliografii etc.”

 

a afirmat tastând nervos şi neglijent, vara mea prin alianţă Prof. Dr. Adina Berciu, specialistă în documentare şi arhivare, după cum reiese din impresionantul ei CV.

 

Întrucât în citatul de mai sus oricine poate recunoaște o puternică tentă politică dată  corespondenței  dintre doi veri prin alianţă, crescuţi în condiţii total diferite în  întreaga perioadă a copilăriei şi primei tinereţi, am hotărât să dau o şi  mai accentuată culoare anilor de grele încercări,  reale acestea, la care a fost supusă familia mea, o altă ramură Berciu, rămasă în anonimat, cu excepţia fratelui meu vitreg Bogdan Berciu (1952-1999), regizor de teatru de un oarecare renume, dispărut de timpuriu la Londra, eroul aproape  nevinovat al unui  mare scandal politic franco-sovietic  în Parisul anilor 1980, scandal ce i-a închis pentru totdeauna  drumul regiei de teatru în întreaga Europă, marcându-i covârşitor  viaţa, până la neaşteptata şi curioasa  sa  dispariţie. Regizorul Berciu Bogdan a fost total neglijat de ceilalţi Berciu, angrenaţi în viaţa politică şi ştiinţifică din RSR şi România. Adina,  un mic regizor de teatru  mereu contestat,  nu?

În ideea de a nu plictisi, voi depăna amintiri ce au stat zăvorâte în străfundul memoriei, fără a fi vreodată scoase la lumină, până în ziua de azi. În afara părinţilor, niciunul dintre cei apropiaţi mie, nu a bănuit că lunga boală din cl V-a era urmarea unui gest de disperată revoltă în faţa unui monstru ce mă chinuise un an de zile.

Mă întorc de pe arătură, la drumul principal, înţesat şi el cu obstacole tatoneşti.

………………………………………………………………..

În perioada extrem de grea ce a urmat reîntoarcerii noastre în ţară  în primăvara  lui 1948, când practic singura posibilitate de a subzista era vânzarea lucrurilor pe care le posedai, la „talcioc”  sau la ţiganii cu haine vechi ce cutreierau  pe atunci străzile cartierelor mai răsărite ale Bucureştiului, Iancu şi Miza au convenit  ca niciunul să nu-şi pistoneze propriile rude  ,,ajutate,,  în perioada grea a inflaţiei şi foametei, să le returneze cel puţin o parte a ajutorului primit.  Noi încă mai aveam ce vinde, ceeace am şi făcut până pe la mijlocul anilor 50.

La înapoierea în România, ai mei se aflau într-o situaţie financiară relativ strâmtorată, prin lipsa de lichidităţi, întrucât  în perioada ultimelor 3-4  luni de activitate în post prin străinătate,  şi ei ca toţi salariaţii ce urmau să fie rechemaţi în ţară  şi apoi destituiţi în virtutea politicii de schimbare a TUTUROR, cu primele cohorte cu oameni de încredere, având origini sociale cât mai umile ce se repeziseră  la înlocuirea ,,foştilor,, din  aproape  toate funcţiile ce nu necesitau muncă fizică de prin ministere şi alte instituţii, nu primiseră NICI UN BAN DIN LEAFĂ, cu explicaţia că nu se puteau plăti două salarii pentru acelaşi post. De fapt noii veniţi, în imensa lor majoritate fără studii şi fără cele mai mici noţiuni de limbi străine, sau comportament civilizat într-o  societate plină de reguli stricte, înpământenite unele  de secole, excepţie făcând rusa,  jargonul şi gesturile  uzuale prin periferiile marilor oraşe din România, i-au dublat pe diplomaţii  de carieră şi pe  ceilalţi salariaţi  , pentru deprinderea primelor noţiuni de comportare şi activitate în diplomaţie, printre străini. Această lipsă acută de lichidităţi a multora dintre cei aflati în acea situaţie, dublată de dificultăţile de retragere  a  unor sume în devizele ce rămăseseră stabile, din băncile europene răvăşite de război, a schimbat cursul vieţii multora . Probabil şi a părinţilor mei, fără a mai vorbi de mine, lipit firesc de ei, care absolut sigur, am  evoluat în cu totul altă direcţie decât ar fi fost normal şi pe care de fapt pornisem („micul filozof” al anilor 45-48, răsfăţat şi lăudat de toată lumea, ce eram).  

Adina, nu crezi că cele pe care le citeşti acum dezvăluie o cu totul altă poveste decât cea pe care-ai auzit-o de la Lucica, cu blănuri, parfumuri şi alte cheltuieli de dincolo de plapumă, sau chiar de sub pat? Depinde de mărimea plăpumii, pe deoparte şi de simţul de prevedere pe de altă parte. Practic ai mei au cheltuit într-adevăr  ,,orzul pe gâşte, cu mine, ţinându-mă la Colegiul ,,Bouffemont,, de lângă Paris, între începutul lui 46 şi începutul lui  48, iar din 48 până la desfiintarea  sa, la Şc. Franceză din Piaţa Lahovari. Deşi zvăpăiat, cu o personalitate puternică ce ulterior  mi-a  adus mai mult  deservicii, am fost în fruntea claselor la aproape toate materiile, cu excepţia purtării şi a muzicii, la care mă situam spre coadă, dar cu o certă  nuanţă de simpatie, întrucât debordam de glume,  răspândite cu nonşalanţă  prin jur.

Atât la Bouffemont cât şi în P.ţa Lahovari se făceau clasamente periodice la fiecare materie, în funcţie de notele obţinute sau de notările din caietul profesorului. Se dădeau două tipuri de cartonaşe (PUNCT BUN şi PUNCT FOARTE BUN), extrem de preţuite atât de elevi cât mai ales de părinţi, atunci când erau primite de ai lor,  la fiecare intervenţie CORECTĂ făcută în clasă, precum şi pentru temele rezolvate acasă. Era un cu totul alt sistem, unde competiţia era la ea acasă încă de la început. Mai deţin printre vechile terfeloage păstrate ca prin minune, o foaie matricolă semnată de profesoara mea de la Bouffemont, M. Pichon, în care eram clasificat al 3-lea din clasă, într-unul din  trimestrele anului 1946-47 când eram în cl. 2-a. Clasificarea cuprindea pe o listă de numeroase  materii ? (activităţi?discipline?probe?), cele  care  reveneau clasei a 2-a, printre care curăţenia, ordinea, atenţia, aptitudinile  fizice, lucrul  manual, religia, fiecare elev primind locul considerat cuvenit lui,  de către  profesoară. În final nu se aflau  pe nici unul dintre  locuri, mai mulţi elevi.  Deşi în final pe locul 3, eram cotat printre ultimii la muzică, atenţie, religie, purtare. Nu era nici o supărare. Atunci!

 

Însă,

Începând cu reînscrierea forţată la Şc. Elem. 50 (am prins repartizarea la şcoli prin  arondarea obligatorie în funcţie de locuinţa elevului), totul s-a schimbat când am intrat pe mâna învăţătorului Popescu, un duşman neîmpăcat al copiilor ,,exploatatorilor”   deveniţi acum , în loc să treacă la muncă efectivă „excroci ce păcălesc sărmanii oameni cinstiţi vânzându-le zdrenţe mâncate de molii, în talciocul ce ar  trebui desfiinţat”. Acest înfiorător învăţător fusese ofiţer în Divizia Tudor Vladimirescu şi după cum se vorbea printre noi, puştii de 9-11 ani,  ceruse special această Şc. Elem. Nr. 50  de pe Şoş. Panduri, lângă Şcoala de Război, actuala Acad. Militară (spre Spit. Panduri), pentru reeducarea  elevilor ce  proveneau din familii de intelectuali sau ofiţeri locuind  în Cotroceni,  un cartier select al clasei de mijloc din Bucureştiul interbelic. Şi alte cadre didactice ale acelei şcoli aveau cam aceleaşi idei, probabil de frică, întrucât în ţară începuse impunerea  legii  nescrise  a pedepsirii ,,foştilor”  şi a persecutării celor cu comportamente normale faţă de întregul trecut. Altfel ar fi fost greu de explicat cum un băiat de clasa IV-a bun la învăţătură era mereu pedepsit pentru vini imaginare şi tratat cu dispreţ. În  plus erau insultaţi şi părinţii,  care ,,crescuseră” în huzur  prin străinătate, un asemenea specimen, în timp ce „copiii  silitori ai oamenilor cinstiţi  din România nu aveau ce mânca şi îmbrăca”.  Chiar dacă cele pe care le-am trăit au fost situaţii singulare, acum, după multe decenii, ele par a se mula pe eşafodajul de impostură, minciuni, nedreptăţi şi crime ce au stăpânit nepedepsit, toată zona căzută sub stăpânirea ROŞULUI SÂNGERÂND după WW2, până prin zilele de azi

Sindromul generat de bătăile primite pe nedrept* (în mare parte!!)   în timpul deportării şi detenţiei  din 44-45 de la micuţii unguri şi nemţi, de care cu greu  scăpasem rămânând totuşi  cu unele sechele, devenind un elev dintre primii 3 ai claselor urmate la Bouffemont şi la Maison  des Francais, mi- a  revenit cu o maximă virulenţă. Am trecut într-o îndărătnică muţenie, dublată de o încăpăţânare de catâr, ce l-au scos  definitiv din sărite pe satrapul  Popescu. Abjectul individ a trecut de  la violenţe verbale la cele  fizice: palme, tras de păr, punerea în colţul clasei, ore în şir, scoaterea în careul din curte, repetate eliminări. Ai mei, chemaţi mereu la şcoală pentru comportarea mea nu puteau pricepe în ruptul capului cum de mă schimbasem în asemenea măsură. În final, din elev de premiu am fost lăsat corijent, ceeace a umplut paharul.  A fost mult prea mult, aşa încât la aflarea „rezultatului” din cl a IV-a, am luat prin buzunare toate medicamentele găsite în casă, majoritatea tonice cardiace folosite de mama Miza care avea din tinereţe tulburări de ritm cardiac, plecând să fac o baie cu prietenii, în Militari, la „gheţărie”, un minunat loc de scăldat, bazinul de răcire a apei al Fabricii de Gheaţă ce se afla pe atunci în acele „depărtate” locuri. Tramvaiul 13 întorcea la „Leu”, în rondul aflat între cele două ruine ce se semeţeau faţă-n faţă: fostul Palat Regal, aproape lipit de Gara Cotroceni şi Palatul Reginei, mai mic şi mai dărâmat (bombardat), în colţul Grădinii Botanice.  Am luat pe şest toate pastilele,  căzând din picioare,  pe drumul de întoarcere (cca 2 km) până acasă. Totul a fost neaşteptat  pentru prietenii de scaldă,  am fost cărat pe braţe, ajungând într-un târziu la spitalul Colentina,  într-o comă profundă ce a durat multe săptămâni,  după care am lipsit aproape întregul an scolar ce a urmat (cl V-a), dând în final examen la toate materiile, inclusiv corijenţa de cl. 4-a(!?!?), lucru aproape de necrezut, dar devenit posibil şi necesar ca urmare a  scandalului  determinat de lunga spitalizare urmată de şi mai lunga recuperare.

Am continuat cl. a VI-a şi a VII-a la Şc. Elem. nr. 16, pe Calea Plevnei, lîngă Spit. Militar, urmat de fantoma „nedreptăţii” făcute de ai mei, „bietului”  învăţător Popescu, găsit vinovat de gestul meu şi în final pedepsit prin mutarea  la altă şcoală.

Toate aceste întâmplări mi-au marcat întreaga viaţă, mai ales că „fantoma”, în diferite ipostaze, m-a urmărit până la terminarea perioadei de şcolarizare. Armata şi facultatea, terminate şi ele abrupt sub aceiaşi zodie  a imprevizibilului m-au lansat, nărăvaş, ca topograf pe plaiuri  mioritice şi sahariene, în avangarda căutătorilor de hidrocarburi din Geofizică (pe teren, întâi eram noi, cu măsurătorile şi inerentele tromboane absolut necesare pentru o corectă relaţie cu agricultorii!!), cu renumele stabilit de nonconformist  cam diliu.

Nu încetez cu repetarea obsesivă a afirmaţiei că am rămas în viaţa reală, cu satisfacţia minoră şi iluzorie pentru cei mai mulţi, a situării mereu în top şi la bune şi la mai puţin bune (rele nu am prea făcut), mergând pe cât posibil  în postură verticală, fără a face rabat adevărului prin vorbe sau fapte, asta într-o marje relativ strânsă, din punctul meu de vedere, desigur. Această relativitate o raportez la supunerea ruşinoasă, aproape totală, a semenilor, faţă de ignobila veşnică apăsare pe grumazurile lor,   a statului de sorginte bolşevică, prin reprezentanţii săi nevolnici.  Am putut privi în ochii oricui, cu capul sus, fără a roşi prea tare, mereu. Chiar şi acum, ajuns în preajma liniei de sosire/plecare.  Toate comentariile pe care le-am postat pe ici colo, în cei 7-8 ani de când m-a atins acest bacil al scrisului, sunt frânturi rupte din realitate sau din convingerile etice sau politice ce-mi aparţin, cu extrem de puţine note false, acestea fiind  datorate memoriei ce se estompează, câte puţin,  în deceniile ce ne apropie pe fiecare, în ritm accelerat, de Judecata Finală din faţa Eternului  Dumnezeu. De aceea spinii din postările mele nu se pot alătura pupicurilor de care clăbucesc în draci, majoritatea comentariilor celor mici faţă de cei mari.

Interesantă această melodramă a unui pici, ce s-a zbătut să rămână cu mai puţine pete pe corp, bălăcindu-se în aproape toate lichidele ce-i apăreau, fatidic, în faţă. Nu a fost nici o scofală.  

Apropierea  de un OM  precum  IANCU BERCIU – de o valoare imposibil de cuantificat  de către  mine, dar recunoscută de mulţi dintre elevii săi, Andrei Pleşu fiind unul intrat în Marea Intelectualitate RO, care i-a purtat un deosebit respect chiar şi după trecerea în nefiinţă, trimiţând văduvei Miza, cele ce le-ar fi trimis fostului profesor  –   a fost pentru mine, din nefericire, ca o ironie a soartei,  o imensă piedică. Faptul că un OM ca acesta, o  adevărată  enciclopedie  vie, stă aproape în fiecare duminică în praful sau mocirla din   talcioc,  în spatele unor ziare pe care sunt întinse câteva nimicuri şi mai multe bilete pe care sunt notate lucruri mai valoroase lăsate acasă, ce trebuie musai vândute pentru a putea sta la diferitele cozi unde se dădea ceva păpică, pe bani, desigur, mi-a deformat iremediabil sentimentul că acumularea de cunoştinţe la un nivel maximal, poate fi un motor al dezvoltării / devenirii  unui individ. Iancu, acum  îmbrăcat modest, ca toţi cetăţenii acestei ţări, devenită de-un cenuşiu murdar, obositor, în virtutea unei indiferenţe  tot mai vizibile,  se lăsa de multe ori  păcălit de colegii profesori ce nu se sfiau să profite de bunătatea lui, în varii situaţii,  iar fraţii mai mari Ion şi Dumitru Berciu,  făcuseră / făceau  acelaşi lucru,considerându-l aşezat, în fine, pe locul meritat: câtva timp şomer,   apoi „doar profesor de istorie la un liceu”  (afirmaţie  conţinând  o evidentă doză de ….  superioritate – venită de la Prof. Dr. Adina Berciu, nepoată).

Păcăleala CEA mai CEA, a fost casa (locuinţa). Şiragul de cocoşei (Napoleoni!) trimis de Iancu lui Dumitru, nu a ajuns pentru o casă! Casele în Bucureşti erau extrem de scumpe în timpul MARII INFLAŢII şi a FOAMETEI!

Aşa-i, Adina?

 

În 1948-50, până să trecem la vânzarea lucrurilor pe care le mai posedam, în mai multe situaţii am fost poştaşul ce transporta câte 1 sau 2 cocoşei, ascunşi în căptuşeala de la baierele pantalonilor, spre tatăl meu natural Andrei Gheorghe, fost detectiv în Biroul 2, Paza Personalităţilor din Siguranţă, care avea relaţii cu cei ce veniseră în locul lui /lor, după abdicarea Regelui Mihai. Acest sector al Siguranţei, deşi hăituit un număr de ani, nu a avut soarta sutelor de mii de arestaţi pe motive politice. După 1945 o parte a acestor „securişti? interbelici” au asigurat paza unor comunişti de rang înalt (e.g. Groza, Bodnăraş, Pauker, ş.a.), care au fost uneori recunoscători după ce au venit la putere. Personal, din păcate,  nu cunosc nici un amănunt direct  despre acest subiect, fiind tot un aplaudac care nu scormoneşte în locuri periculoase (imunde poate).

În orice caz, tatăl meu detectivul Andrei G., a fost şomer din 47  până prin 54, după care a lucrat semi ascuns, pe diferite şantiere sau ocoale silvice, perioade scurte de timp. A intrat într-o oarecare normalitate în 1964, când avea deja 65 de ani, continuând un număr de ani să lucreze pe diferite şantiere, pe diferite posturi administrative. Pare curios, însă mulţi dintre colegii săi din Siguranţă, dintre cei ce nu fuseseră în sectorul represiv, au urmat căi similare  de supravieţuire, sub ciuma roşie. Dacă reuşeau la bătrâneţe să iasă la pensie, calculul le dădea dreptul la sume ridicol de mici.

Epilog.

Mama Miza adică Sarmiza Berciu, soţia lui Iancu Berciu şi mama mea, vorbind singură, în viaţă fiind:

–        Cum se face Iancule că lui Dumitru  nu i-au  ajuns banii pentru ca să-ţi cumpere un apartament, dar şi-a cumpărat el unul în Cotroceni, iar acum îţi mai înapoiază o parte din numeroşii cocoşei pe care i-ai trimis în timpul RĂZBOIULUI şi  FOAMETEI?

 

Adina, să nu ai cumva impresia că tatăl tău i-a înapoiat toţi cocoşeii fratelui mai mic pe care l-a ajutat în timpul facultăţii (pe bune, şi asta!). Atunci nu era nici foamete şi nici război. Nu prea erau nici COMUNIŞTI cu apucăturile lor „filantropice”  de naţionalizare (dă-ncoa!).

  • – nu eu sau cei mari din lagăr eram vinovaţi de moartea nemţilor sau ungurilor, pe front sau în bombardamente, însă devenisem / eram  totuşi duşmani, !!

 

Ar mai fi multe de scris……..

Reclame

11 gânduri despre „Scrisoare cu amintiri

  1. aa
    Am revenit aici din doua motive.
    O data ca este frumos din parte-mi sa intorc vizita unui incantator povestitor, care mi-a facut onoarea de a-mi calca pragul incercarii mele de de a atinge, spun eu,cu tupeu acest „hyperspatiu” al comunicarii moderne in care isi fac aparitia zilnic produse care atragatoare ,care literare ,care filosofico-pretentioase sau mai degraba pretioase.
    Al doilea motiv ,este filmul de ieri de la tv R” Katyn „film ce m-a zguduit la fel de mult ca si ce-ati scris ,referitor la viata dvs.
    Filmul lui Andrejz Wajda m-a intors imediat la paginile scrise de dvs.Am vazut ,in film,cum citisem si in paginile scrise de dvs,toti derbedeii post razboi,care din frica au comis crime morale,care poate dor mai mult decat atrocitatile unei conflagratii.Povestea dvs si a regizorului polonez care-si plangea prin imaginile pe care le-a pus intr-un film de Oscar tatal,pierit intr-un macel comis de rusi sunt zguduitor de asemanatoare.Imi pare rau,dar nu voi putea sa pun in pagina, nicicand, o atare intamplare,nu numai ca n-am trait-o constient ci ca talentul meu este prea departe de a -l intrezari.Va doresc sanatate cu carul pentru a avea forta necesara sa duceti la bun sfarsit un proiect inchinat unor parinti pe care simt ca i-ati respectat enorm.Macar si pentru aceasta coincidenta 🙄 Andrei- Andrejz

  2. Da, uite ca de data asta Monica mi-a luat-o inainte ..Eu treceam pe aici ,dar nu intram pe post ,gindind ca nu a intervenit nimic ..Cind am vz.postarea Monicai am observat continuarea raspunsului la scrisoarea care v-a rascolit si mai mult amintirile ..Poate ca era necesara ,desi v-a facut sa suferiti .. Faptul ca interlocutoarea dvs v-a provocat fara sa vrea ,v-a adus totusi o si alinare .Nedreptatea facuta fam.dvs si implicit dvs . ,de regimul comunist pe de o parte si pe de alta de cei doi frati nerecunoscatori, v-a marcat nu numai copilaria ,dar si intreaga viata.. Ce mult a trebuit sa suferiti cind ,copil fiind ,vedeati ca nu este in regula cu ceea ce vi se intimpla dvs.cit si fam.dvs..Ma bucur ca nemernicul ala de profesor a fost cit de cit pedepsit .
    Tatonul aa .. Sper ca raspunsul catre verisoara Adina v-a vindecat ranile trecutului.. Ati facut ceea ce trebuia sa faceti.. M-as bucura f.mult sa fiti asa cum v-am cunoscut :nitel aricios ,dar totusi plin de poante inteligente si bine tintite ..

  3. Vă mulţumesc stimate Doamne.
    Consider că unele din cuvinte ce-mi adresaţi, se ridică mult peste valoarea (tastez cu jenă aceste cuvânt legat nemeritat de rândurile pe care le aștern chinuit pe display) „literară” a celor dezvăluite, cu o mare reţinere iniţială, în premieră absolută.
    Însă sunt întâmplări şi situaţii reale, dar definitorii pentru acele tenebroase zile.

    Cu ani în urmă, Maestrul AVP mă sfătuia cu o eleganță ieșită din comun să pun în micuțu-mi șantier de amintiri și comentarii, atunci în construcție, numai piese autentice, în care cred și care respectă realitatea. Am căutat să nu mă abat de la acest anevoios fir călăuzitor. Între timp, Maestrul, în dorința legitimă de a pătrunde pe oricare din intrări, ÎN VIAȚĂ FIIND, în lumea MARE a CREATORILOR, nu numai pentru noi, fanii săi, ci mai ales pentru cei ce SUNT deja acolo, în EA, RECUNOSCUȚI și RECOMPENSAȚI, face eforturi tot mai evidente.
    Câteva sclipiri amicale venite dinspre unii membri ai eșalonului din vârf sau doar apropiat de culme, i-au creat de fiecare dată iluzia că este oarecum lesnicioasă, ieșirea la liman. Până acum, din păcate, nu a fost să fie.
    Odată cu apariția și dezvoltarea netului, nici dialogul consistent cu Dorin Tudoran, bunul său amic de atunci, nici NOMINALIZAREA în Raportul Comisiei Prezidențiale Tismăneanu, printre puținii autentici disidenți români din era comunistă, de către obiectivul său prieten din totdeauna Vladimir Tismăneanu, urmată, curios și interesat (pt SC) de interesantul interviu publicat de alt prieten de atunci, Sorin Cucerai, – nu au reușit urnirea din acest RELATIV con de umbră a Poetului RO, AVP.
    Ferească Domnul să-l contrazică cineva pe Maestru. Devine un sconcs care îi învăluie pe cei din jur cu efluvii de idei ce sunt aspirate cu neșaţ de unii și respinse categoric de alții. Toți marii artiști (aproape toți!) au fost/sunt în această situație. Și restul pământenilor trec prin acest firesc proces de contestare/adulare.
    Personal am avut opinii diferite numai în situații unde moș aa a căștigat DETAȘAT: MG?, Tudor, Sorin, Thor, EBA și într-o mare măsură MariusD . Greu de suportat pentru cineva de valoarea Maestrului. Am devenit un anonim oarecare, ale cărui cuvinte nu contează. Cum era și normal. Există totuși o, să-i zicem cu maliție AVPistă -sintagmă-: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!
    Aricioase ultimele câteva rânduri!

    Pe alte cărări ce vor urma:
    Spre surprinderea celor ce-mi urmăresc amintirile, într-un viitor comentariu mă voi referi şi la alte aspecte ce par din domeniul fabulaţiei, pentru cei ce nu s-au confruntat efectiv cu cumplitele neînţelegeri ce pluteau în anii următori WW2, prin atmosfera aproape irespirabilă pe care se chinuiau europeni s-o inspire.

    Cu stimă,
    moş aa,
    fost topograf, acum atins (ironic!) și de o claudicitate diabetică intermitentă, progresivă și ireversibilă, produsă medicamentos, care-i mai taie din dorințe, puteri și incisivitate!

  4. tatonul aa,
    In primul rind imi pare f.rau ptru diabetul dobindit din cauze medicamentoase..Banuiesc ca afurisita de gripa v-a lasat cu urme nedorite .Dar daca tineti glicemia sub control, prin respectarea regimului alimentar si tratamentului specific , este indeajuns ca sa limitati efectele secundare pe care le da cresterea ei (diabetul)..Va sfatuiesc sa va cumparati un glucometru cu ajutorul caruia sa va controlati regulat glicemia, fara a fi nevoit sa va deplasati f.des la laborator.Sunt convinsa ca medicul diabetolog v-a indrumat cit se poate de bine si ca v-a prescris un tratament cit se poate de bun..Deasemenea, ca v-a informat asupra pericolelor ,ca diabetul v-ar afecta si alte organe ,in caz ca nu tineti glicemia sub control..
    Cit despre prietenul nostru AVP cred ca nu ne ramine decit sa ne bucuram atunci cind creaza ceva care ne incinta si sa ne intristam atunci cind nu iese asa cum isi doreste si asa cum ar merita .. Sunt convinsa ca are un Destin si ca acesta va fi implinit cindva .. Nu pot insa sa nu va dau dreptate in privinta celorlalti asa-zisi prieteni, care ne-au aratat tuturor adevarata lor fata.. Din ceea ce se vede la suprafata, eu nu am prea multe a-i reprosa,doar ca ,poate, v-a neindreptatit pe dvs nedindu-va crezare cind il avertizati .. Sper ca nu este o supalare asa mare ,incit sa-l ocoliti si sa ma ocoliti si pe mine . Scuze,dar asa am avut impresia pina zilele trecute ..

  5. Stely,
    Gripa de care am pomenit a fost o floricică pe care mi-am atârnat-o, şugubăţ, la butonieră. Era un fel de „stai blând, cocoşel, că doar te tai!”.

    Cu toată activitatea depusă zilnic din mai 1990 când am făcut primul infarct până azi când lucrez 1/2 normă, de 3 ani, însă până atunci am avut normă super întreagă (365 zile pe an, din 1994 în 2006) la magazinul aproape personal (familial), la care se adăugau periodic, lucrări topografice mai simple sau mai complexe, făcute în particular (la negru, desigur!!), medicamentele pentru combaterea sechelelor celor două IMA şi pentru menţinerea activităţii cardiace în limite apropiate de stabilitate şi suportabilitate (fibrilaţie atrială cronică cu aven rapid, din 1995!!) mi-au indus un diabet sever de tip 2, cu instalarea claudicităţii intermitente ce este ireversibilă, fiind din păcate şi progresivă. O dietă nu pea severă, fără de care probabil nu mai puteam blogeri astăzi, de la subsolul micuţului duplex pe care l-am construit la „Berceni (Metro)”, am ţinut din ’90.
    Ce este o mică gripă în faţa monştrilor de care aminteam mai sus?

    Iată că am devoalat şi această latură strict personală, ce pare mai curând un nesfîrşit miracol, când în jurul meu se năruie vieţi ce în mod normal, prin aparenta stare de sănătatel ar fi trebuit să-mi supravieţuiască. De fapt este o glumă nasoală, mai ales pentru fraţii mei de mamă, Lucreţia ţi Bogdan, dispăruţi ambii la un an diferenţă, după împlinirea vârstei fatidice pentru ei, de 47 de ani!

    moş aa,
    care va înceta cu lamentările

  6. Da. .Stiam ca ati avut si ca aveti probleme cu inima ,dar uitasem de diabet ..Acum mi-am amintit ca ati spus in treacat pe un blog..Am facut legatura cu gripa care am inteles ca v-a tinut departe de blog ,mult timp ,gindind ca a fost mai grava si v-a creat complicatii..
    In ceea ce priveste munca nu sunt in masura sa va dau un sfat ,ptru ca si sotul meu are aceleasi „pacate” si nu am ce sa fac ..Munceste de parca ar vrea sa uite de batrinete ..Are 67 de ani si nu mi se pare ca ar mai fi cazul sa se omoare cu munca .Munceste de dimineata pina seara de parca nu am avea ce minca ..Nu-mi convine,dar nu-l pot convinge sa stea locului.. Eu sunt de parere ca atit cit ne-a mai ramas din viata trebuie s-o menajam cit putem de bine si sa ne bucuram de liniste si odihna.. Asadar ,mare atentie si mare grija ptru viata dvs si a celor dragi! Noapte buna !..si sa ne „vedem ” si miine ..

  7. Domnule Alexandru,
    sunt sigur ca nu esti prea incintat ca, tocma io, patrund in intimitatiile matale. Te-am citit cu incintare pe vremuri cind scriai amintirile din desert pe liberalism. Mi-au placut f. mult. Totusi in toate amintiriile matale se vede o mare tristete, o amareala. Mi-ar fi placut mai mult optimism, mai multa veselie.
    Nimeni nu stie cind se termina mosorelu, cert e ca in fiecare zi traita ne apropiem de capatul lui. Sa-ncercam deci, sa umplem aceste zile care ne-au ramas de bucurie, fericire ca vorba aia belelele curge. Viata-i frumoasa domnule!

    Iti doresc numai bine!

  8. @NT,
    Nici vrb să fiu vreun scorţos sau năzuros. Sincer nu-mi rămâne decât să-ţi multumesc atât pentru vizită cât mai ales pentru vorbele ce-mi par nemeritat de măgulitoare.
    În altă ordine de idei, tocmai frumuseţea vieţii ne face pe unii dintre noi, oamenii trecuţi de culme, alunecând pe coborâre, să trecem la un discurs plin de regrete, indiferent de subiect, cu spectrul finişului inexorabil ce se zăreşte ameninţător.
    Pe de altă parte este greu să fim optimişti când evaluând cu oarecare onestitate ceeace a rămas din visele şi realizările unor dispăruţi ce ne-au fost exemple demne de urmat, spre care priveam mereu cu nedisimulată admiraţie, amestecată uneori cu o omenească invidie, uitându-ne la cele pe care le vom lăsa noi în urmă, trebuie să lăsăm capul jos, învinşi de soartă. Poţi fi altfel decât sunt eu, plin cu astfel de idei, cocoşat fiind şi de altele, mai reale, mai rele? Când eu, moş aa, privesc în jur căutând urme ale trecerii prin această scurtă VIAŢĂ, frumoasă într-adevăr, dar plină de neprevăzut, ale unor rude precum Iancu Berciu (tată vitreg, fost diplomat de sucess, fost profesor de istorie şi scribul unor profitori, dispărut la 61 de ani) sau Bogdan Berciu (frate de mamă, fost regizor de teatru de succes, fost ziarist şi redactor radio la BBC, dispărut la 47 de ani) şi nu găsesc decât firavele mele amintiri despre ei, simt un imens gol în suflet. Aproape tot ce pare important într-un moment al existenţei, se estompează progresiv, în timp ce nimicuri devin adevărate pietre de hotar, săpate adânc în memorie. Poţi oare transmite optimism celor ce te citesc, când consideri că nu meriţi atâta atenţie, în comparatie cu ceeace a dispărut fără urmă, deşi merita o soartă mai bună.
    Cam lung comentariul ……
    Când îţi aşterni amintirile fără pretenţia de a lua un premiu literar, ci doar păstrându-te într-o decentă relaţie cu realitatea şi cu modul de a o descrie, nu cred că poţi fi blamat. Din producţia ta, întâmplător poţi alimenta un istoric sau un scriitor adevărat.

    Mulţumesc NT, cu aceleaşi urări de bine!
    moş aa

  9. Poţi oare transmite optimism celor ce te citesc, când consideri că nu meriţi atâta atenţie, în comparatie cu ceeace a dispărut fără urmă, deşi merita o soartă mai bună.
    Eu cred ca da: poti transmite optimism ,numai si ptru faptul ca cei care te citesc , trec si ei prin stari asemanatoare si asa isi transmit reciproc un sentiment de solidaritate ,simtind ca o asemenea marturisire face ca cei disparuti sa le ramina vii in inima si ca memoria lor este cinstita asa cum merita..

  10. Domnule Alexandru,
    Fiecare viata are bucatiile ei de necazuri, tragedii, neimpliniri dar si de bucurie, fericire, satisfactie.
    Eu m-am hotarir acum citiva ani sa fiu fericit, acum citiva ani cind mi-am vazut misiunea de fiu si tata indeplinita. Fi-miu e pe picioarele lui, iar parintii s-au dus. Vorba aia viata incepe cind iti pleaca copii din casa si-ti moare ciinele.
    De atunci filtrez intimplarile vietii mele, ce-i frumos pastrez, ce-i urit nu bag in seama. Interesant ca asta duce la un efect de bulgare de zapada, tot ce vreau sa fac imi iese automat, fara sa ma omor prea mult, emit optimism, sunt rasplatit cu optimism, zimbete si bucurie.

    P.S Literatura nu ma intereseaza, ci viata!

  11. Buna ziua ,tatonul aa.
    Ma simt datoare cu un raspuns pe care il pun aici ,in „casa dvs” ,intrucit pe blogul luiAVP m-am angajat la alte dispute „on topic”si as putea sa creez o diversiune nedorita.. Nu am fost prompta ca si Monica deoarece dupa cum ati sesizat am fost plecata din localitate ,iar cind m-am intors am fost prinsa cu alte probleme ..Acum am recitit postarile dvs.si cred ca am o mare obligatie in a va raspunde cu aceeasi sinceritate.. Asa cum am spus-o inca de la inceput si cum a spus-o si Monica ,blogul a fost facut la plesneala ..Nu a fost premeditat ,desi copii mei imi spuneau mereu sa-mi fac ,iar eu le raspundeam ca nu ma intereseaza.. .. Cind am vazut ca a iesit ceva ,m-am entuziasmat si am mers mai departe ,incurajata in primul rind de dvs.,dar si de AVP si de cei citiva care au intrat din curiozitate .
    Cind am vazut ca am fost luata in serios si mai ales cind am vazut traficul destul de mare ptru un incepator ,m-am speriat si am abandonat ..Hotarirea era luata inainte de a interveni AVP cu postarea aceea care v-a determinat pe dvs. sa luati atitudine nu „Pro ” ci „contra” AVP 🙂 caruia ii reprosati ca ne-a „taiat aripile” blogaristice..
    tatonul aa ,faptul ca ati fost primul care m-ati incurajat si m-ati laudat ptru initiativa, m-a impresionat,dar in acelasi timp m-a si speriat ptru ca simteam ca nu sunt in stare sa ma ridic la inaltimea asteptarilor..
    AVP a avut dreptate si inerventia lui a avut menirea unui mic dus rece cit sa -mi duc hotarirea ,deja luata , la bun sfirsit ..L-am „sinucis”..Nu-mi pare rau ..Ma simt libera .Blogul imi crea griji in plus ..Nu aveam nevoie de ele intrucit ,iata ,acum trebuie sa inchei rapid ptru ca deja am intirziat la laboratorul unde m-am reangajat ..
    Asadar,inchei ptru ca trebuie sa plec.. Revin insa dupa ora 17 :00 ..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s