Home

La Teichnach, în  Germania anilor  1944-45

Vă puteţi cred închipui cum se scurgea timpul, în acea detenţie relativ uşoară. Într-o încordată aşteptare a unor ştiri reale. Reprezentanţii Crucii Roşii care ne alimentau, cu mare greutate îşi riscau misiunea punându-i pe deportaţi în faţa unor speranţe ce nu aveau un termen precis de împlinire. Răspândirea de „zvonuri” chiar dacă adevărate, era cu brutalitate pedepsită faţă de oricine era doar bănuit, fie el cetăţean al unei ţări neutre, în misiune oficială prin Reich. De ascultarea unor posturi de radio nu putea fi vorba. Dacă erai prins asupra faptului –ascultarea unor „voci duşmănoase”, te păştea lagărul, de aici de la munca forţată. Eram puşi în temă că toată lumea se deda turnătoriei, de frică sau din interes.

Spre ruşinea mea, iarăşi trebuie s-o spun, nu-mi amintesc sub nici un chip de colegii de semidetenţie. Chiar numărul lor îmi este  necunosc. Lipsa unor jocuri specifice copilăriei, frica permanentă ce ne stăpânea, alte privaţiuni ce se acumulau zi de zi, nu  au reuşit totuşi să şteargă totul din minţile copiilor fără copilărie ce eram, câteva urme firave ale celor petrecute rămânând într-o culoare estompată, ca într-o ceaţă. Mama Miza  mă aducea în fiecare dimineaţă a zilelor lucrătoare din  săptămână,  la intersecţia unor străzi  pentru a fi preluat de bătrânul nostru paznic, cu aspect de pirat,  o eşarfă acoperindu-i un ochi şi un baston/ cârje, ajutându-l la mersul puţin şonticăit,  care venea cu o mică coloană de alţi copii de diferite vârste, spre destinaţia finală – locul de „detenţie-joacă”.  Indiferent de starea timpului, mai parcurgeam câteva sute de metri, până  la o curte, parcă special amenajată destinaţiei pe care-o primise. Îmi mai amintesc de două, trei elemente ale acestei incinte. Împrejmuirea formată dintr-un gard viu absolut imposibil de străpuns, un şopron/hambar imens, gol, unde cele mai mici şoapte prindeau o nebănuită viaţă, o vasta curte în pantă, cu o căsuţă ca-n poveşti unde mă furişam pentru a mă ascunde în cele mai nebănuite locuri. Dintre toate imaginile ce-mi apar clar acum,  gândind la acele îndepărtate zile, micuţa cabană de lemn, parcă făurită de un vrăjitor pentru ademenirea unor copii dornici de joacă, mă aşteaptă şi azi cu uşa deschisă. Ce-ar putea face un moş aricios într-o căsuţă de poveste? Nu intru şi gata.

Sentimentul FALS de vinovăţie care a pus atunci stăpânire pe noi, adulţi, copii, fără osebire,  accentuat atât după „eliberarea noastră” de către trupele americane, cât mai ales la revenirea în ţară, care ar merita ea, un comentariu separat, i-a sau ne-a făcut să ţinem toate amintirile în străfundul memoriei. Cu timpul, adulţii de atunci s-au transformat EI  în amintiri, în timp ce copiii  au păstrat mici  frânturi  din realitatea acelor zile, deteriorate şi ele, probabil, de timpul neiertător. Scurta perioadă de relativ huzur pentru cei rămaşi în diplomaţie (oct 1945-apr 1948),  s-a  sfârşit la reîntoarcerea în ţară,CATASTROFAL, cu o brutalitate  ce nu fusese prevăzută, din păcate,  de cei ce fuseseră luaţi de  acest val aducător de nenorociri, timp de lungi decenii, pe tot mai întinse suprafeţe ale globului. Personal nu găsesc explicaţie acestui fenomen al „uitării voite”. Să nu povesteşti niciodată, nimic din cele întâmplate, pare astăzi, în era informaţiei, o crimă. Eu, cu părinţii acasă sau la joacă, la şcoală şi mai târziu la taclale cu colegii de serviciu, chiar dacă acestea din urmă  aveau loc în luxoase restaurante, săli de masă sau de protocol ale CAP sau IAS,  sordide bodegi de ţară, pentru a nu mai aminti de cazanele de ţuică îmbătătoare,  sau de plăcutele chiolhanuri la  iarbă verde în jurul unor fripturi la proţap, sau la enormele  discuri rotunde de plug, cu trei picioroange şi-un mâner central,  instalate pe mormane de jăratic (culmea rafinamentului culinar pe câmp, carnea prăjindu-se pe margini, grăsimea ei scurgându-se în centru, pentru cartofii care asta aşteptau, pentru a deveni excelenţi, perpelindu-se printre zgomotoase sfârâieli!), nu am scos o vorbă despre detenţia din Ungaria şi  Germania. Era ruşinos, dacă stai să gândeşti. Să fii în lumea liberă şi să te întorci în ţară pentru o viaţă de mizerie, când mii, sute de mii de cetăţeni încăpuţi în ghiarele comunismului, ar fi dat orice pentru a ajunge în occident, era peste puterea de înţelegere a unui om raţional. Însă tot atât de bine ne putem întreba dacă toţi cei ce s-au înapoiat erau cu mintea rătăcită. Greu de explicat, greu de crezut. Vorbesc de perioada de după aprilie 1948, când ai mei au fost rechemaţi în ţară şi imediat epuraţi din MAE. Dar probabil că nu acesta era principalul motiv. Mai degrabă frica, acea nelinişte produsă de teama zilei de mâine, când vecini, rude , prieteni, dispăreau pur şi simplu, nimeni neavând curajul să comenteze. În munţi se dădeau lupte grele, despre care aflam câte odată,  poveşti absolut fanteziste, cu paraşutişti americani şi  bombardamente tot americane, desigur. Ce puteam noi povesti. Repet: nu discutam nici în casă ceva despre trecut.

La Teichnach, aproape de graniţa cu Cehoslovacia, timpul trecea  anevoie pentru adulţi. Cu mare nerăbdare se aştepta ceva. Ca şi în ziua de azi. Ceva mai bun. Asta în timp ce fiecare îşi vedea de treaba la care fusese repartizat. Diplomaţii, toţi bărbaţi, la treburi mai grele, în timp ce femeile ca menajere prin casele nemţilor mai neputincioşi. Am revenit asupra acestor situaţii pentru a evidenţia o egalitate sui generis, apărută printre unii deportaţi. Voi exemplifica nu pe baza amintirilor proprii, ci uitându-mă pe acte.  Consulul Hossu, cu soţia şi cei trei copii (printre care şi viitorul actor Emil Hossu), era însoţit ca orice diplomat ce se respectă de o servitoare, încă din România. Aceasta, pentru nemţi, făcea aceiaşi treabă cu ceea ce era forţată să facă D.na Hossu. În actele pe care le-am primit din arhivele MAE, în 2002 (copii xerox ale unor acte originale – listele cu cei deportaţi şi internaţi de nazişti),  numele acestei servitoare  este trecut, simplu –o servitoare, în timp ce al meu, la 5,5 ani apare, lângă cel al mamei mele.

Aşteptarea plină de nerăbdare s-a terminat prin dispariţia celor câteva uniforme militare de pe străzi şi a drapelelor ce fâlfâiseră pe la majoritatea caselor mai impunătoare. Pentru noi a urmat o perioadă mai grea, întrucât am rămas absolut ai nimănui, fără mâncare, fără acte, fără bani şi fără alte obiecte pe care le-am fi putut vinde sau da la  schimb. Eram la mâna nemţilor !!

Interesantă urmarea ….

Reclame

3 gânduri despre „Micuţul tatonulaa, la Teichnach, în Germania anilor 1944-45 (2)

  1. micuţa cabană de lemn, parcă făurită de un vrăjitor pentru ademenirea unor copii dornici de joacă, mă aşteaptă şi azi cu uşa deschisă. Ce-ar putea face un moş aricios într-o căsuţă de poveste? Nu intru şi gata.
    Te sfatuiesc s-o deschizi.Acolo este libertatea ,elibereaz-o, n-o mai tine incatusata . Fiecare dintre noi avem amintiri.Unele mai rele pe care le descoperim in strafundurile mintii si pt ca suntem dotati din matricea noastra cu de toate,ni le impunem tocmai pe acestea,chinuitoare,masochiste.
    Deschide usa si inunda-ti sufletul si cu amintirile frumoase,chiar din momentele odioase prin care a trebuit sa treci si vei afla ca ele au contururi mult mai clare decat cele dupa care scormonesti.
    Frustrarile de orice fel aduc hiatusuri majore in amintirile noastre si cred ca acest computer pe care-l purtam pe umeri ,nu numai ca e mai destept decat banuim,dar este si Dumnezeul nostru care ne calauzeste spre locurile si faptele care ne fac bine la suflet.Numai sa vrem.

  2. Da.Ai simtit nevoia unei schimbari! Sa scrii cu usurinta ,tot ce doresti tu sa ramana dupa tine .
    Merci de vizita. Marile caractere nu se dezmint!

  3. tatonule,
    hai c-ai schimbat ceva .Si arata chiar f bine si f elegant.
    Astept si urmatoarele episoade.
    Merci, ca te intereseaza blogul meu 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s