Home

„SÂNGEROSUL 1989” –  (3)

(continuare)

Cu toate evenimentele în derulare nu numai în Bucureşti ci şi în Banat, viaţa de zi cu zi a căutat să mai facă un pas. 21 decembrie 1989, h 7,15. La cafeluţa de dimineaţă, încă buimac de somn, mă enervez la culme văzând figurile neîncrezătoare ale celor două personaje feminine din casă, Doinica şi soacră-mea, ascultând relatarea unora dintre peripeţiile drumului la Buzău. Văzând chicotelile lor, nu le-am spus prea multe.Pe la 8, am plecat spre serviciu, cu materialele ultimului profil executat în campania 89.

Vă mai amintiţi traseul, nu? Ieşind la Universitate pe scările metroului de la vestitul ceas al întâlnirilor şi plaselor, stupoare! Am simţit un imens gol în piept. Mii de oameni echipaţi cu pancarte având cunoscutele lozinci şi portretele retuşate ale împuşcatului şi împuşcatei, încolonaţi ca în cele mai „glorioase” zile ale ceauşismului se îndreptau spre Piaţa Palatului! Urma să se ţină un grandios miting „de adeziune la politica înţeleaptă a partidului, condus cu….!” –cunoaşteţi! A fost de fapt „INTRAREA MAGNIFICĂ ÎN REVOLUŢIE”(* – 1, 2). În acel moment însă, am fost cuprins de o furioasă neputinţă oarbă. Nu puteam pricepe cum au reuşit aplaudacii şefi să forţeze atâta lume să participe la o nouă mascaradă, când pe străzile din Timişoara şi Arad mureau încă zeci şi zeci de oameni nevinovaţi, neînarmaţi, sfârtecaţi de gloanţele şi baionetele  securiştilor sau zdrobiţi de şenilele tancurilor, de fapt în fiecare oră a celor trei zile ce trecuseră de la începutul descătuşării de „insuportabil”(**).

Am rămas agăţat de bara scărilor, momente bune, cu idei vraişte zburătăcindu-mi prin cap. Posesor al unei sănătăţi de invidiat, după cum prea bine ştiţi,  a fost primul semn de stabilire a trecerii celor peste cinci decenii de viaţă, din care trei în condiţii de şantier cu viaţa dezordonată şi nesportivă inerentă. Şocul resimţit a fost extraordinar. Nu realizam adevăratul sentiment ce luase graiul acestei mase mult mai tăcute decât de obicei: aşteptarea unei minuni care s-o trezească din această amorţire psihică ceauşisto-comunistă. Această minune, Har Domnului, s-a produs, însă puţintică răbdare. Mult aţi vrut, mult aveţi de citit, nemţoteilor de pripas!

Era evident că 331 nu putea trece pe traseul său  final aşa încât am luat iarăşi metroul până la Romană. Aici la fel, nici vorbă de 331. Coloane relativ firave de cetăţeni, veneau pe Dorobanţi, cu aceiaşi destinaţie: mitingul! Cum troleibuzele mai mergeau, m-am suit în 86, spre Piaţa Iancului, unde locuia mama Miza.

Emisiunea TV nu începuse, era mira , însoţită de muzica de semisărbătoare: cântece de fanfară şi imnuri „muncitoreşti”. Fără muzică populară. Deşi mitingul fusese anunţat la ora 9 dim., a început în jur de 10, ceeace constituia pentru mine,  primul semn de întrebare major. Iată ce-a fost pe ecran, dragii mei: În balconul CC  era în  păr, toată conducerea  cu o împietrire caracteristică a figurilor şi corpurilor. Diavolul cel mare arăta extrem de bine, mai bine decât restul bandei, care părea obosită. În piaţă, numărul pancartelor şi a tablourilor părea mai mare decât de obicei. Cu mare greutate se puteau vedea feţele celor din spatele lor. Se scandau toate inepţiile scorniceştene pe care le ştiţi, printre urale şi aplauze. Cu ochii ţintă la ecran, fără a fi atent la sporovăiala gesticulată a cizmarului, au început să-mi apară unele ciudăţenii , ieşite din tipicul grotesc cu care eram obişnuit/ţi:

-nu aplaudau şi nu scandau dacât cei din primul rând, strict primul rând  de sub tribună, iar ca o culme a „neînţelesului”, nici chiar cei aflaţi acolo nu se omorau cu firea în aplauze şi scandări;

-acest prim rând era format din persoane ce stăteau aproape umăr la umăr, lipite una de alta, ca un cordon spre intrarea în CC şi balconul de deasupra;

-ceva mai în spate, la distanţa de 2-3 m, de cei din faţă, se mai aflau 5-6 rânduri de persoane „absolut sigure”, ştabi şi apărătorii lor;

-urmau  miile de aplaudaci, grupaţi oarecum pe instituţii, în grupuri nu atât de compacte ca de obicei,  nu  dădeau nici o atenţie prea binecunoscutelor gângăveli ce li se revărsau în cap din imensele megafoane cu care era împânzită piaţa.

La aproximativ o jumătate de oră de la începerea ultimei cuvântări ceauşiste, s-au auzit nişte ţipete de femei. Camera TV care în acel moment al transmisiei era aţintită spre mulţimea dinspre colţul Palatului  de la Athene Palace, a surprins pentru câteva clipe cum se mărea un gol între participanţi, concomitent cu ridicarea unor fire de fum/praf. A urmat întreruperea transmisiei pentru câteva minute. Revin imediat!

De la martori oculari ale acelor emoţionante evenimente, aflaţi chiar în acea zonă dintre care vecina mea de la et. 3, pe care tu Gigeone o ştii,  E. Vlădoiu, salariată la M. Transporturilor, secretară de partid la una din organizaţiile de acolo, este credibil pentru mine, cu puţin înainte de începerea nebunei vânzoleli din piaţă, o coloană compactă de oameni ce păreau a fi după vârstă studenţi, mărşăluind într’o cadenţă curioasă, încercând într’o oarecare măsură să forţeze intrarea de pe Calea Victoriei, au produs o îmbulzeală, o aglomerare  nefirească după care a început SFÂRŞITUL COMUNISMULUI ROMÂNESC!

Securiştii de pe margine, sau alţi agenţi acţionând în cadrul unui plan dinainte stabilit, se pare că au aruncat fiole cu gaze lacrimogene. Întâmplător acel sector avea o predominantă feminimă marcantă. Panica s-a întins cu repeziciune, sute de oameni înfricoşaţi, fugind care încotro. Ca o curiozitate, infinit mai repede decât cetăţenii cu sentimentele lor amestecate, a acoperit întreaga piaţă  valul coborârii tuturor pancartelor şi portretelor ce în câteva secunde au ajuns sub picioarele celor ce le  purtaseră.

Tribuna populată cu acei indivizi de coşmar, continuă să reverse prin imensele megafoane, printre huiduieli şi insulte, lamentabilele scălămbăieli ale „celui mai urât dintre români”. Tragicul circ se termină într’o debandadă totală, cei din tribună retrăgându-se sub tirul obiectelor aruncate de cei ce se apropiaseră cu curaj de tribună, cu minţile şi inimile de unde alungaseră frica paralizantă. Haite de haidamaci din trupele antitero, se reped cu furie spre această avangardă a milioanelor de nemulţumiţi care se retrag, copleşiţi sub lovituri.

Concomitent cu cele ce se petreceau în faţa CC.ului, parte dintre  bucureştenii ce locuiau în jurul Palatului, se îndreptau spre acesta, întâlnindu-se cu cei ce căutau să se îndepărteze de piaţă. Sporadic şi încet la început, însă din ce în ce mai des şi  mai puternic odată cu trecerea timpului şi mărirea numărului acestor adevăraţi manifestanţi (de data aceasta),  au început să se ridice huiduieli şi scandări anticeauşiste şi anticomuniste, în diferite zone cu grupuri masive de cetăţeni. Până cu câteva ore mai înainte, era de neimaginet un astfel de „comportament antisocial”.

Forţele de represiune ce se găseau în alertă de mai multe zile, sosesc cu sutele în autocamioane , înarmaţi până în dinţi cu armament de război. Ceva mai târziu sosesc şi autoamfibiile, probabil ale securităţii, după aspectul anatomic al  servanţilor, îmbrăcaţi însă cu uniforme nou nouţe ale armatei regulate, cu petliţe negre. Toate maşinile cu care sosiseră zbirii sunt parcate în diferite puncte din jurul Pieţii Palatului, care la vedere, care ascunse pe diferite stăduţe. Încet, încet, începe degajarea căilor de acces către sediul CC.ului de miile de oamenii care nu erau încă conectaţi la suflul unei adevărate revolte populare. Cei ce se considerau încă slugile fidele ale unei  stăpâniri atotputernice, deşi înarmaţi, nu trag, însă folosesc bastoanele cu o brutalitate din ce în ce mai mare. Sute de „manifestanţi”, dintre care unii erau simplii trecători sau salariaţi ai diferitelor instituţii din zonă, cum a fost un topograf cu care fusesem în Libya, Anghel Vasile, ce lucra undeva în spatele Sălii Dalles, căruia i se dăduse drumul acasă (de fapt chiulea) – sunt urcaţi forţat în autobuze, camioane şi dubiţe, luând drumul Jilavei şi altor numeroase locuri de detenţie. După aprecierile mele şi în urma discuţiilor purtate aproape zi şi noapte cu mulţi dintre cei care într’un fel sau altul au participat la acele prime acţiuni, numărul bucureştenilor  de pe străzi era pe la  h13,30 în jur de 100,000 – cei ce fugiseră din P.ţa Palatului pe toate străzile din jur, cu cei ce veniseră spre P.ţa Palatului, opriţi în 8-10 grupuri compacte (Universitate, Romană, Calea Victoriei, Câmpineanu, Sala Dalles, Batiştei, ş.a.).

Focul se aprinsese, însă vâlvătăile lui nu păreau să fi incendiat temeliile puterii comuniste.

* (1) = Notă aa, 26 martie 2007  –   revoluţie ? = o fi fost chiar o revoluţie aplaudacă, sau o lovitură de stat a grupului din jurul cucuvelei setoase de sânge tânăr, care a mers la pas cu timpul istoric al momentului? Asta numai câteva clipe, până la decolarea  de pe acoperişul CC a hidoasei familii. Au urmat bulbucii gândirii iliescozaurului: teroriştii, minerii, iredentiştii,  caritasurile, renaţionalizările, etc.

* (2) = Notă aa, 26 decembrie 2010 !!  –   odată cu trecerea timpului, pentru mine este aproape sigur că acele convulsii ale maselor de oameni, s-au datorat unui cumul de planuri, puse pe rând în aplicare, dar rapid abandonate, urmare a NEHOTĂRÂRILOR ce au succedat înţelegerii Reagan-Gorbaciv de la Malta ce viza o oarecare umanizare a  comunismului în acţiune, pentru a-i oferi o eficienţă economică reală, nu lozincardă. Drept urmare, fiecare ţară din acel imens „lagăr socialist” din componenţa URSS şi a Europei, a luat-o fiecare pe drumul ei, spre acel ELDORADO strălucitor al occidentului, ce s-a dovedit pentru mare parte dintre indivizii cu conştiinţa deformată de gogoriţa hidoasă a „umanismului comunist al omului nou”, o junglă periculoasă, aproape impenetrabilă, unde activiştii de partid cu funcţii înalte, dar mai ales lucrătorii serviciilor secrete, fie ei în uniformă sau acoperiţi (!deghizaţi!), s-au putut mişca în voie, punând mâna pe majoritatea bogăţiilor Ro, printre care şi fabricile ce produceau mărfuri vandabile peste hotare.

** = Notă aa, 26 decembrie 2010 !!  –  exemplul elocvent al imensei manipulări la care am fost supuşi în acele zile. Se vorbea de mii de morţi, de gropi comune, de atrocităţi inimaginabile (e.g.: gravide sfârtecate cu baionetele). Cu o mare încetineală, numărul morţilor din Banat se micşora, apropindu-se de realitate. În final, din zecile de mii de victime, au rămas de sute de ori mai puţine!

–  va  urma  –

Reclame

Un gând despre „Tatonul în „SÂNGEROSUL 1989” – (3)

  1. Taonul,
    pacat ca n-ai ajuns la servici ! in acea dimineata 3-4 autocare stationau de la venirea noastra la portile institutului,iar DO impreuna cu MG secretara de partid umblau din birou in birou sa ne oblige sa iesim la miting. De la carto ,nu s-a urcat nimeni pt ca nu le-am dat voie,STIAM ,SIMTEAM ca trebuia sa se intample ceva si m-am temut pt viata dlor cartografe.M-am si certat cu DO care insista sa completam locurile libere din autocare.I-am replicat ca ar trebui sa le completeze membrii de partid.
    Urmaream de la telefoniste transmisia tv si la inceput am fost f intrigate ca nu se intampla nimic.In momentul tipetelor din multime,tot biroul nostru a izbugnit in urale si nu ne-a mai oprit nimeni.De altfel cei ce plecasera la miting s-au reintors destul de sifonati ,iar DO era de-a dreptul speriat .

    Iti doresc un an cu sanatate deplina ca sa poti termina scrierile incepute.Aceleasi urari si familiei precum si celorlalti colegi cu care esti in legatura.
    La multi ani !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s