Home

„SÂNGEROSUL 1989″ –  (4)

(continuare)

Suntem pe 21 decembrie 1989, după fuga ceauşeştilor.

Cei ce priviseră mitingul la TV, elevi, studenţi, cei ce au putut părăsi sub diferite motive locurile de muncă, încep să vină spre centru. Sentimentul că urmează clipe hotărâtoare, stăpâneşte întreaga populaţie a capitalei şi se întinde cu repeziciune în întrega ţară!. Din comunele limitrofe, din provincie, se îndreaptă spre Bucureşti sute şi mii de oameni. Fiecare se deplasează cum poate, adunându-se ad-hoc în diferite locuri fierbinţi: P.ţa Romană, Universitate, Gara de Nord, etc. Eu personal am zbughit-o de la Mama Miza imediat după terminarea transmisiei TV  a “istoricului miting”.

Este greu de imaginat ce cantitate infimă de raţiune posedau cei doi stăpâni. Erau atât de convinşi că sunt de neclintit, că-i pot mânui la nesfârşit  pe cei 23 de milioane de români,  încât au avut cutezanţa , nesăbuinţa, nebunia (de fapt cred că nu există un cuvânt potrivit pentru a exprima acţiunea lor din  fatidicul 21 decembrie 1989), pe deoparte de a aduna pentru miting câteva mii de persoane, iar pe de altă parte de a mobiliza câteva mii de zbiri din trupele speciale ale securităţii şi alte mii de ostaşi din unităţile militare. Ultimii deşi înarmaţi, posedând iniţial numai gloanţe de manevră şi trasoare, după cum am aflat de la Sănducu, aflat militar la Buzău, după cum ştiţi.

Pe drum am avut prima surpriză. Din Piaţa Iancului nu circula nimic spre Universitate sau spre Romană, la suprafaţă. Cu metroul  am ajuns  în P-ţa Victoriei. Toată lumea era crispată, nu se auzea nici un zgomot, nimeni nu vorbea. Am observat mai multe grupuri de 2-3 oameni în uniformele gărzilor patriotice. Si aceste persoane erau cuprinse parcă de-o linişte aducătoare de furtună. Oricum, atmosfera din vagon era lugubră şi în metrouri a rămas aşa până în zilele de astăzi, după trecerea a  peste două săptămâni.

A urmat a doua surpriză a drumuluii: pe culoarele din metrou  am aflat că pe linia doi sunt suspendate staţiile de la Romană şi Universitate, prima oprire spre Berceni fiind Unirii. Am luat-o  spre centru, pe jos, printre zeci şi zeci de cetăţeni, mulţi dintre ei în mici grupuri, fiind vizibil că erau colegi de serviciu şi plecaseră să asiste / participe la „continuarea” mitingului.  Eu eram în aceiaşi situaţie. Nimeni nu putea şti ce va găsi în centru, sau ce va urma.

Dragii mei (mai ales tu, Gigeone, cu poantele noastre ce-i lăsau cu gura căscată pe cei din jur!), ştiţi că am o puternică  aplecare  spre aspectele mai puţin evidente din prima ochire, tocmai în ideea de a şoca! Silvya, atât pentru mine cât şi pentru Gigi al tău, este o meteahnă a copilăriei de care nu am scăpat nici acum, în pragul bătrâneţii şi probabil că mare parte din cei ce ne pierdeam timpul cocoţaţi pe „bara de pe aleea” din Cotroceni suferă şi ei de această „curiozitate”, ceea ce a dus la intrarea în teatru şi cinematografie a unei treimi dintre noi. Nu-mi luaţi în nume de rău reamintirea numelor celor cu care am petrecut o mare parte a copilăriei, iar acum sunt cât de cât cunoscuţi de milioane de cetăţeni.

Gigi, te rog povesteşte-i şi lui Silvya despre cei pe care nu-i ştie. -trei regizori: Comis Laurian „Grecu” –SUA- L.A.-, Veroiu Mircea „Bilă” –Franţa-Paris-, Berciu Bogdan „Big” –Anglia-Londra-; -doi operatori film: Călin Ghibu ,,Bebiţă” –Bucureşti, Alexandru Condurache „Sandu Grasu” –Elveţia – Geneva -un instrumentist valoros: Dan Georgescu „Muzicuţă” –în lumea largă din 1967. – şi bomboana de pe tort, un procuror-şef al capitalei, care-i urmărea pe cei de mai sus (sâc!): Vasile Drăgulin Manea „Lică Sămădăul”pentru prieteni şi „Buzatu” pentru cunoştinţele trecătoare. Mai mult ca sigur că toţi cei plecaţi se vor întoarce cât de curând în ţară, acum când am ieşit şi noi la liman, scăpând de cancerul comunist!

Gigi dacă stau să mă gândesc, babacii tăi sunt singurii care au fost ancoraţi cu adevărat şi solid,  în viaţa artistică, atât prin nobilul Papa Franck, fost Prof. Univ. la Conservator cât şi prin atât de iubita D.nă  Marga, solistă în corpul de balet al Operei. Frate-tu Corni a cochetat puţin cu muzica în trupa „Andantino” a anilor  60 şi  prin ulterioara căsătorie cu Yvone, pianista (sâc!),  însă viaţa voastră ca ingineri de succes în Bonn şi Hamburg, deşi în întuneric deplin pentru mediile din Germania, este aşezată, tihnită, la o enormă distanţă de ceeace se petrece la noi în aceste zile.

M-am lungit cu gargara de mă doare mâna. Sper că nu v-aţi  plictisit. Dacă aţi rezistat  să vorbim la telefon mai bine de jumătate de oră, curmând cu regret  şirul întrebărilor, veţi parcurge  această mică descriere  a unor zile irepetabile. Am ajuns la a 12.a pagină şi mai am atâtea de transmis. Gândiţi-vă că este pentru prima dată în viaţă când pot scrie o scrisoare fără a mă gândi că aceasta va fi citită de securiştii care vor veni să mă tragă de mustăţi, dacă miros opoziţia mea faţă de nenorocirile pe care le-au adus pe capul nostru, în decursul timpului.

Cu greu, mă zmulg din şuvoiul cuvintelor din amintiri ce mă târăsc la vale şi voi continua cu Revoluţia şi ale ei faţete vizibile. Dacă vă mai rămân lucruri nelămurite, le putem discuta tot la telefon, tot pe banii voştri, mai mulţi, mai adevăraţi (deocamdată!!). Nu degeaba am amintit de „bătrânul  Lică”. Mulţi, foarte mulţi, parcă prea mulţi dintre cei ce se strânseseră la rondul din Romană, blocând când şi când circulaţia, într’un mod extrem de curios, erau ţigani foarte tineri, care se  agitau scandând laolaltă cu ceilalţi primi manifestanţi anticeauşişti, lozinci de inimaginat cu numai căteva ore înainte.

Era puţin după ora 2 p.m.. Între cofetărie şi coloanele de la Romană, Magheru era blocat de două rânduri compacte de presupuşi miliţieni, echipaţi şi înarmaţi ca de război, cu figuri fioroase, care m-au făcut să consider că nu erau miliţieni de trupă, după cum le erau uniformele, ci zbiri unşi cu toate alifiile. Se zvonea cu insistenţă că de ani de zile,  tineri de la casele de copii, la împlinirea a 18 ani, erau cooptaţi de trupe speciale ale securităţii, într’un deplin secret şi puşi la tot felul de treburi murdare, mergând până la asasinate comandate, în tabere speciale de antrenament, atât în ţară cât şi peste hotare, în Coreea de N, Cuba, China, Libya, dar mai ales URSS. Toată circulaţia, inclusiv cea pietonală era închisă spre Universitate. În dreptul magazinului  Leonida erau parcate câteva camioane în care se puteau vedea  cei ce costituiau întăririle  sau  schimbul celor de pe caldarâm.

Mulţimea masată în jurul rondului de beton din centrul intersecţiei, avea o  mişcare de pendul, în funcţie de maşinile de miliţie care treceau periodic prin sensul giratoriu, claxonând din răsputeri, în încercarea de a despărţi mulţimea din centru de cea aflată spre Amzei sau ASE. Noi  cetăţenii ce ne văluream de colo colo, priveam încă cu frică la cordoanele de miliţieni şi uslaşi  ce se tot   îngroşau pe Magheru. Gradaţi cu stele multe (colonei), în număr mare, tot umblau în pas grăbit, în spatele cordoanelor,  vorbind la telefoanele mobile cu mine aferate şi gesturi teatrale, vizibile de la mare distanţă, ca la un spectacol de pantomimă. . Revin la lozinci.  Cele mai multe erau bazate pe evenimentele sângeroase ce se derulaseră la Timişoara, ceeace dovedea că aproape toată lumea se conecta la Europa Liberă sau la alte posturi de radio străine.

– va urma –

Notă scrisă de  Alexandru Andrei (tatonulaa) în 5 ianuarie 2011.

Din nefericire, dintre cei amintiţi mai sus, au rămas printre noi numai operatorul Călin Ghibu,   exprocurorul general a lui Iliescu, Vasile Manea Drăgulin, cel cu recursurile în anulare asupra proceselor de restituţie câştigate în instanţe de cei expropiaţi de comunişti şi probabil Dan Georgescu de care nu mai ştiu nimic de câteva decenii. Ceilalţi au plecat spre eternitate la vârste diferite, în locuri diferite, chemaţi pe rând de DUMNEZEU:

Mircea Veroiu (Bilă), regizor de film,  la 56 de ani, în Bucureşti,

– Bogdan Berciu (Big), regizor de teatru, ziarist, redactor şi comentator emisiuni culturale la BBC (Veniamin Arnăutu), la 47 de ani, în Londra, (fratele meu),

– Laurian Comis (Grecu), regizor de film,  la 68 de ani, în Los Angeles,

– Alexandru Condurache (Sandu Grasu), operator, regizor, producător, profesor, la 65 de ani, în Geneva.

Bunul Dumnezeu să-i aibă în pază, veghindu-le somnul de veci!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s