Home

Sângerosul 1989 – (5)

Revin la lozinci.  Cele mai multe erau bazate pe evenimentele sângeroase ce se derulaseră la Timişoara, ceeace dovedea că aproape toată lumea se conecta la Europa Liberă sau la alte posturi de radio străine.

Deşi nu au trecut nici trei săptămâni de la incredibilele zile ale descătuşerii românilor, am început să încurc lozincile strigate în 21 cu cele din 22, începând cu retragerea barajelor de zbiri ce căutaseră să izoleze Piaţa Palatului, dar fuseseră debordate de numărul mare al celor care ca şi mine, se îmbulzeau spre centrul puterii, spre CC, pentru a fi pe fază la evenimentele ce erau aşteptate cu o imensă bucurie, dar şi cu un sentiment de frică pentru ce s-ar putea întâmpla, frică ce se estompa în relativa siguranţă dată de numărul mare al  celor care acţionam identic. Asta cu puţin înainte de  fuga odioşilor produsă la prânz şi până la orele înserării când au început tirurile din toate direcţiile – vorbesc de 22.

Iată câteva dintre acele lozinci, strigate cu o tehnică asemănătoare celor cu care eram obişnuiţi înainte de schimbarea istorică a macazului. Asemănătoare dar nu identică. Gigeone, tu ca vechi membru de partid ce ai fost, ştii bine cum se proceda: -în momentele considerate importante ale cuvântării, la comanda (inobservabilă) dată de persoane aflate mai pe margini, se pornea şuvoiul lozincilor şi uralelor, cam la aceiaşi intensitate, din prima. Acum la acest început al revoltei anticeauşiste, aici în Piaţa Romană unde mă găseam la mai puţin de o oră de la terminarea ultimului miting comunist, pendulând când printre cei  din jurul hidosului rondou de beton, când spre strada  ce duce în Amzei, la cofetărie, de unde începea barajul de miliţieni, corul scandărilor era puţin diferit atât ca iniţiere cât şi ca participare. Voi fi mai explicit ceva mai jos.

Vorbeam toţi, gesticulam, eram ca nişte apucaţi. La un moment dat m-am trezit discutând probleme deosebit de  interesante, în timpul  mersului  rapid de colo colo, cu un tip înalt, longilin, nebărbierit, având  o mică gentuţă de terenist atârnată pe umăr, mai tânăr decât mine cu vreo 15 ani, debordând de energie care încerca să-i convingă pe cei de pe margine să ni se alăture în grupul compact din jurul rondului. Eram ca un mic stol de persoane ce se agitau vorbind, gesticulând, strigând, urmându-l pe cel cu taşca pe acest traseu de nici 50 m, parcurs de zeci de ori! Acest om era un extraordinar organizator. Ducea o colosală muncă de convingere a celor care de pe margine, se uitau cu frică şi vădită curiozitate, la noi. Unii se lăsau convinşi şi treceau în masa protestatarilor, însă cei mai mulţi, plecau grăbiţi, dar ruşinaţi! Nici o clipă nu l-am privit pe acest semi bărbos  ca pe un provocator al secu şi am avut dreptate. De fapt nu am observat nici o stridenţă în comportamentul lui. În aceste trei săptămâni care au trecut, l-am văzut de vreo două ori la TV şi m-am şi întâlnit  odată cu el la Universitate. Din păcate nu i-am reţinut numele. Poate de acum încolo să mă dumiresc ce hram poartă. Nu mă aflasem niciodată până atunci, într’o asemenea postură, în suita unui asemenea om cu o personalitate atât de puternică.

Am revenit în fine, cu greutate, pe ocolite, la lozinci. Ca pe vremuri, Gigi, când mai veneai şi tu  la nesfârşitele  taclale,  „la bară” vis a vis de tutungeria  lui Nea’ Mihai Piticul, din capul Aleeii, până ne arunca mama lui Puiu Ovezea cu apă în cap, în mijlocul turuielilor de mult peste miezul nopţii. Fiind mai mic cu trei –patru ani decât noi, obişnuiţii, nu prea stăteai mult, nerezistând la miştoul cu care erai tratat de Călin, Lică, Grecoteiul, Bilă. Trebuie să recunoşti că singurul care-ţi lua apărarea, mai ales că veneai mai mult pentru mine, eram eu! Tot la mişto însă!                                                                                                                                                                                       Ceea ce  strigam, începea undeva, în mijlocul mulţimii, încet, gâtuit, crescând în intensitate pe măsura înmulţirii celor care participau vocal. Mai ales în primele două ore, niciodată nu am strigat toţi, cum se făcea la mitingurile comuniste. Priveam cu uimire că mulţi dintre noi aruncam priviri speriate în jur, sau spre împunătorul baraj de miliţieni care dintr’un motiv inexplicabil, înainta milimetru cu milimetru spre noi. Probabil că asta ne speria. Până la 5 pm (în 3-4 ore) când am plecat eu (din păcate sau din fericire!), barajul înaintase cam 10-15 m. Primele lozinci ale libertăţii, strigate aici la Romană au fost:                 „fără violenţă”,                          „ieri în Timişoara, azi în toată ţara”,           „şi voi sunteţi români” – (cu degetul arătător drept, îndreptat  spre miliţienii din baraj, spre cei din  USLA şi armată, postaţi mai în spate şi spre blindatele din dreptul magazinelor de la Leonida!),                       „să fie judecaţi”,                           „să fie alungaţi”,                    „Ceauşescu trădător”,                      „şi voi aveţi copii”,        „jos asasinii”,      „nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”,              „miliţia e cu noi”,              „armata e cu noi”,                     „şi voi sunteţi români”,            „jos comunismul” – (mai rar din păcate!)     se mai strigau sporadic, cu mai mică intensitate, diferite cerinţe absolut stringente atunci,     despre carne,     lapte,     pâine,     case,     TV,     lumină,      căldură, ş.a.              În acele momente de adevărată cumpănă, niciunul dintre cei ce ne aflam acolo nu putea şti care va fi reacţia miliţiei, armatei sau securităţii. …………..
Dragii mei nemţotei, poate mă voi repeta, însă nu pot trece cu vederea „repartizarea” forţelor în zona Pieţii Romane, în istorica zi de 21 DECEMBRIE 1989,  între h 12,45 când am sosit eu şi h cca  17,15    când mi s-a făcut rău şi am plecat acasă în pofida dorinţei de a rămâne. Am renunţat să introduc în scrisoare şi schiţele pe care le-am făcut în acele zile tumultoase, pentru a nu avea probleme. Gigeone, nu pierzi prea mult, întrucât vei primi nişte scheme povestite, pe care tu ca inginer le vei putea redesena! Sper să le înţelegi. În caz contrar, sfătuieşte-te cu Silvyoara!

Silvya, tu o cunoşti pe Gloria, verişoara lui Doina căsătorită cu col. MFA Nelu, care stă vis-a-vis de MCIMC în blocul de 7 etaje de pe Victoriei colţ cu Lemnea. Ne-am întâlnit de mai multe ori la mine, de ziua Doinichii sau a mea. Parcă a fost şi la tine la stomatologie odată. În fine, nu asta vreau să reliefez. Nelu Colonelu era la serviciu (Marele Stat Major) de 7 zile, fără a fi venit acasă o clipă, ceeace însemna că în mare parte cele întâmplate nu reprezentau noutăţi absolute. Marile schimbări din Europa de Est nu puteau lăsa conducerea MFA liniştită. Gloria era înnebunită de frică, cu tanti Tanţa (mama ei) ţintuită la pat şi întrebând mereu „unde-i Nelu?”. Eu, băiat bun, am trecut pe acolo de mai multe ori, pentru a-i pune la curent cu mersul evenimentelor. Telefonul nu-i prea funcţiona. Pe aici m-am retras în 21, în drum spre metroul Victoria când  Romana şi Universitatea erau închise, iar garniturile nu opreau în ele. Le-am băgat mai tare în sperieţi cu puţine  ore înainte de primele împuşcături pe care după aceea le-au tot auzit câteva zile şi nopţi. Voi relata în altă scrisoare cele ce s-au petrecut la 30-40 m de locuinţa lor, pe Lemnea, în 25 decembrie.

Când am sosit în jur de h 13 la rondul din Romană, nu eram mai multi de câteva sute de cetăţeni, majoritatea veniţi din P. Palatului. Eram masaţi în jurul rondului, sus pe el  şi pe b. Dacia spre Hotelul Dorobanţi. Din primul moment m-a frapat numărul mare de tineri, practic copilandrii de sub 18-20 de ani care erau cei mai vehemenţi protestatari. Şi mai interesant era faptul că numărul „ţigănuşilor” era preponderent. Mă refer la primele rânduri, la cei ce se aflau cel mai aproape de „fioroşii” apărători ai regimului, îmbrăcaţi în tot felul de uniforme,  la 10-20 m, distanţă care se tot micşora. Făceau efectiv parte dintre cei ce revendicau pedepsirea ceauşeştilor pentru sângele vărsat la Timişoara. Parcă ei erau cei mai fideli ascultători ai posturilor de radio străine! Am mai susţinut această teză pe care o voi susţine în continuare.

Ne aşteptau! Zbirii luaseră primele măsuri. Iată care era dispunerea lor în acele prime ore ce au urmat ultimei manifestaţii  organizate sinucigaş de oribilul cuplu:

– va urma –

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s