Haideţi cu micuţul taton.aa, prin Germania acelor 1944-45 de coşmar, la Teisnach, apoi înapoi în ţara devenită gubernie rusească, cu comentarii. (1)

O nepermis de lungă pauză în tastarea rândurilor ce se voiau o fereastră  (FĂRĂ NICIO PRETENŢIE ARTISTICĂ) spre vremuri şi situaţii cu relevanţă asupra evenimentelor ce au urmat, s-a datorat unei stări de total disconfort produs de sentimentul unei neputinţe majore de a înţelege cum unele personaje din spaţiul virtual al blogurilor se pot transforma din oameni normali, lângă care te-ai simţi bine,  probabil şi în real, în autoportrete supra dimensionate  ce-şi  arogă drepturi şi poziţii de REGI sau Patroni ai hyperspaţiului, înconjurându-se de mici grupuri de sclavi, ce intră singuri în aceste armuri total incomode, confecţionate voit,  tot mai strâmt.  După un timp aceste  armuri devin asfixiante pentru gândire,  astfel încât sărmanii ce le  poartă  se leapădă de ele, fiecare în stilul său, pentru a-şi putea păstra luciditatea,  în  pericol de a rămâne cantonată în apărarea unei cauze ce se doreşte ea a fi perdantă.  Sper ca cei ce se simt vizaţi de aceste afirmaţii să mă ierte, chiar dacă nu mă pot înţelege. Sau invers!

Spre ruşinea mea, după amintirile din timpul sinistrului drum printre bombe, întins pe mai bine de două săptămâni  ce nu au fost şterse de bisturiul lui Kronos, acest Dumnezeiesc  aliat şi totodată duşman  al  vieţii pe care-o  reînnoieşte la infinit, urmează extrem de puţine imagini ce ar putea fi traduse în cuvinte. Spre norocul meu, timpul mai îndelungat al detenţiei în Germania – aproape  un an de zile -, a lăsat suficiente urme interesante, acestui prichindel zvăpăiat de şase ani, deşi acum totul  pare  moşului trecut prin atâtea, după mai mult de 65 de ani, o pâclă  apăsătoare de unde răsar imagini disparate şi zgomote puţin inteligibile. Cred că fiecare persoană a trecut prin nenumăratele întâmplări ale copilăriei şi tinereţii, în mod diferit, însă fiecare dintre cei ce parcurg aceste comentarii,  şi-ar putea reaminti unele scene, de lungimi temporale  inegale,  la fel ca mine. Extrem de greu este ca aceste amintiri să fie extrase la comandă, rapid, exact la o situaţie anume, bine definită, iar mai greu este să fie ordonate cronologic. Oare să fie numai la mine, acest mod de a scrie despre frânturi ale trecutului?

………………………

Ca să revin în realitatea „documentată” a  acelor vremi, bazat pe actele obţinute de la  arhiva MAE al României (Arhiva MAE, Fond71/1939.E9.Vol. 369 bis), deplasarea noastră spre Germania, în acele înfiorătoare vagoane de marfă, neîncălzite, a început în 8 dec 1944, în plină iarnă. Acesta a fost motivul pentru care perioada lungă a  triajului budapestan, cu acele aşteptări  pline de spaime pentru adulţi şi de speranţă pentru cei câţiva copii de care, mă repet, nu-mi amintesc,  s-a terminat chiar şi în mintea mea, în zgomotele înfundate, depărtate, ale unor interminabile tunete, de fapt canonadele unor violente lupte ce se desfăşurau undeva pe teritoriul Ungariei.

Prima localitate de pe teritoriul Germaniei în care am fost opriţi şi debarcaţi, a fost Oberschreiberhau  (ce nu apare pe harta Google), după care am fost duşi într-o altă localitate pe care nu am reuşit s-o identific nici chiar  pe documentul MAE mai sus amintit, ajutor nepreţuit al unei memorii estompate. Destinaţia  finală,  orăşelul Teisnach din sud-est, într-o zonă puternic împădurită.

Soarta noastră devine infinit mai blândă. Adulţii transportului nostru sunt repartizaţi din clipa sosirii, la diferite munci „în folosul comunităţii germane”. Femeile sunt repartizate unor localnici nevolnici, bătrâni sau bolnavi, pentru ajutor în gospodărie, în timp ce bărbaţii, aproape toţi diplomaţi de carieră, sunt folosiţi la muncile cele mai neplăcute, prin micuţa localitate: săpatul  şanţurilor,  măturatul străzilor sau  degajarea lor de zăpadă atunci când a fost cazul, tăiatul lemnelor prin gospodării şi altele asemănătoare. În afară de noi, românii şi de paza destul de subţire formată din SS.işti  invalizi, nu mai erau alţi bărbaţi apţi de muncă pe acolo. Fronturile nesăţioase ale WW2 îşi cereau necontenit jertfa de sânge. Asta în ambele tabere.

Nu voi uita gazda noastră, a mamei şi a mea, o bătrână contesă înaltă şi sfrijită, mama unui înalt ofiţer parcă dispărut în Est, poliglotă desăvârşită, care avea un comportament absolut normal cu noi, invitându-ne seara la masa ei mai mult decât sărăcăcioasă, compusă din cartofi fierţi cu sare.  De fiecare dată, mama Miza o răsplătea  cu diferite bunătăţi, pe care băbuţa de care ne ataşasem, vrând, nevrând, le degusta cu o mare delicateţe, cu capul aproape chel, dat puţin pe spate şi cu ochii umeziţi de lacrimi.  Aceste bunătăţi erau singurele alimente de care dispuneam noi, deţinuţii în regim de muncă forţată, care eram aprovizionaţi de Crucea Roşie elveţiană (cred) şi constau din produse ce cu mare greutate ar fi putut fi mâncate perioade mai lungi  :  ciocolată, lapte condensat, lapte praf, praf de ouă şi nişte biscuiţi de război ce nu puteau fi mestecaţi decât după o prealabilă înmuiere. Schimbul unora dintre cele de mai sus, cu cartofii contesei, reprezenta o mană cerească a diversificării alimentaţiei pentru ambele părţi.

Locuiam într-o casă de dimensiuni absolut neobişnuite pentru familiile de ro, chiar mai înstărite. Mama lucra în fiecare zi de dimineaţa până seara pentru a face „curat”. Foarte curios era pentru mine faptul că „baba” nu închidea camerele pe care nu le folosea, unde era şi o temperatură siberiană. Tot curios era şi faptul că tolera ca atunci când o  „ajutam” pe Miza la curăţenie să alerg printre mobile, pe covoare  şi scări. Stăteam  cu mama doar duminica, întrucât în cursul săptămânii eram la program cu alţi baieţi de diferite vârste,  majoritatea  nemţotei de la un orfelinat, care mă altoiau mai ales pe mine, cel „vinovat” de starea în care se găseau ei – orfanii de război. Parcă erau şi nişte pici francezi,  singurii cu care vorbeam, eu intrând într-o desăvârşită surdo-muţenie faţă de limbile  germană şi maghiară, în final uitate complet, după bătăile primite în triajul budapestan unde petrecusem alte două, trei luni de groază. Acum, când încerc să vă povestesc cele de atunci, nu-mi pot aduce în faşa ochilor absolut nicio figură de copil, în timp ce unul dintre paznicii / instructorii noştri, mi-a rămas întipărit pe vecie în memorie: înalt, roşcovan, bandajat la un ochi şi în plus un baston-cârje cu care se ajuta la mers. I se făceau tot felul de pozne, pe care le trecea cu vederea, cum de fapt făcea şi atunci când mă băteau „prietenii”. Mai şi râdea, ceea ce mă durea cel mai mult.

………………………………………………